Articol scris de Iulia.

…

În primul rând, nu vă faceți speranțe prea mari, e abia ședința de la grădi, că numai la nivelul ăla am ajuns. Dar mna, mă gândesc că poate totuși folosește cuiva. Vorba aia profundă – dacă ajut un singur om din toți cei care citesc asta, misiunea mea pe Pământul ăsta plat s-a încheiat cu succes.

Bon. Așadar, am avut ședință cu părinții la grădi. Cu vreo 5 minute înainte de ora stabilită m-am înființat la locul cu pricina. În față, în șir indian precum o turmă de rățuște, vreo 6-7 alte mame și un tată. Ăla ori a pierdut un pariu cu nevastă-sa, ori a făcut vreo nasoală. Că avea săracu fix fața pe care o are un pui de antilopă prin în mijlocul unei haite de șacali. Oricum, până la urmă n-a fost chiar așa rău pentru el, că a mai apărut încă un tătic și au stat amândoi într-un colțișor al clasei, tăcuți ca niște mielușei, de ziceai că unicul lor scop e să fie cât mai invizibili, să nu care cumva să le adreseze careva vreo întrebare. Bine, de fapt, cred că ăsta ERA scopul lor.

Deci dacă vreți să scăpați cât mai ușor la astfel de evenimente, luați drept exemplu un tătic din ăsta rătăcit și faceți ce face el, pas cu pas. Vă zic, ăștia sunt maeștrii în arta camuflajului în situații din astea.

Dar până să ajungem în clasă, la ședința efectivă, șatra de mame s-a pus pe sporovăit și disecat cel mai „fierbinte” subiect al momentului (pentru noi, evident; deci nu, nu discutau nici despre Coolio): înscrierea la „opționale”. Acu, nu știu cum e în alte părți, da la instituția de înaltă ținută academică pe care o frecventează fi-miu, oamenii au inventat încă niște chestii pe care să-ți mai ia banii.

Paranteză de lămurire și cu asta sper să încheiem subiectul – fi-miu e la o grădi privată. Motivele sunt următoarele: unu – nu am prins loc la grădinița de stat și doi – am vrut musai să meargă la grădiniță în germană. Ok, puteți să spuneți că sunt snoabă, fine by me, ăsta a fost piticul meu. Eu am făcut toată școala vieții mele în germană – grădi, școală, liceu, facultate, master – și din toate porcăriile prin care am trecut în școală, limba germană e singurul lucru care mi-a fost vreodată cu adevărat util și lucrul care astăzi mă ajută să îmi câștig existența. Încheiem explicația.

Așa, și cum ziceam, pe lângă taxa lunară de grădi, oamenii au mai inventat și așa numitele „opționale” – adică chestii gen limba engleză, înot, dansuri și cursuri de origami și draci prăjiți. Care opționale se plătesc separat, evident. Că ce nu face un părinte responsabil pentru educația optimă a progeniturii din dotare?

E, aici e primul moment în care aveți o șansă să scăpați de toată cotcodăceala. Oricât de aprinse ar fi discuțiile, oricât de mult v-ați dori să emiteți o opinie sau să puneți o întrebare, NU faceți asta. Căci greșeala asta a făcut-o tăticul de care vă ziceam mai sus. Când a văzut omul că se flutură niscai formulare pe acolo și se dezbate intens „e scump, dom’ne”, „da e prea devreme”, „da de ce au pus aia în loc de ailaltă”, a îndrăznit, timid, să întrebe despre ce e vorba. Că el nu are nici un formular. Trebuia să aducă? Băbăeatule, să te ții! Păi n-a început toată hoarda de mame să îi explice ce și cum și-n ce fel, fiecare clămpănind mai abitir și încercând să adauge, pe lângă informații, și propriile opinii? „La înot, e musai, face bine la dezvoltare”, „eu nu l-am mai înscris anul ăsta la cursul de culturi acvaponice, că nu a învățat nimic anul trecut”, „aaaa, abia aștept să înceapă opționalul de împletit cozi de ponei, sigur o să îi dezvolte răbdarea și motricitatea fină”…

După vreo 30 de secunde, se vedea clar pe fața bietului om că ar fi preferat mai degrabă să mănânce un platou cu greieri pane decât să fi deschis gura mai devreme, da, mna, pățăști, dacă ești novice și nu știi când să-ți ții fleanca.

Bun. Trece primul moment dramatic – adunarea în curtea grădiniței. Ajungem în etapa a doua. Intrarea organizată în clădire și marșul forțat până în sala de clasă. Aici avem parte de un mic moment de blocaj, pentru că, la intrarea în grădiniță, toată șatra de părinți stă înghesuită în fața ușii, invitându-se politicos unii pe alții să intre. „Poftiți!” – „Nunu, vă rog, poftiți dumneavoastră!” – „Nununu, insist, haideți, vă rog, după dumneavoastră!” După vreo 2 minute de balet din ăsta, eu am decis că îmi bag picioarele, am depășit toată ceata adunată la ușă și am intrat.

A urmat un moment de ușoară uluială, de parcă nu știau dacă să fie indignați că cineva a trecut așa, pur și simplu și a intrat înăuntru sau dacă să fie uimiți că e atât de simplu – faci 2 pași și pac! ai ajuns înăuntru. Cert e că după ce s-a dat startul, s-au îmbulzit care mai de care să intre, de ziceai că toată politețea de mai adineauri a fost doar un vis.

Altă chestie care îmi place mie taaaaare de tot la ședințele astea e că ele se desfășoară, cum altfel, în clasa în care își țin picii orele. Iar așezarea în spațiu se face, cum altfel, pe scăunelele aferente. Adorabil. Decât că după primele zece minute, nu numai că îți amorțește dosul de zici că nici nu l-ai avut vreodată, dar începi să nici nu mai știi ce să faci cu picioarele, că încep să te doară și alea. Să le aduni mai lângă tine, nu prea merge, că îți arzi niște genunchi în bot și riști să te faci singur KO. Să le întinzi, așa cum ți-ar veni, iar nu poți, că nu se cade să stai lățit acolo ca o pleașcă. Așa că încerci să îți găsești cât de cât o poziție care ar putea fi catalogată drept oarecum aproximativ relativ aproape comodă.

Și oricum, tot efortul tău e în zadar, pentru că în maxim cinci minute iar o să te ia toate amorțelile și toate durerile posibile. Și de fiecare dată când încerci să te mai miști un pic, afurisenia aia de scăunel scârțâie și pârâie din toate încheieturile și toată adunarea se uită chiorâș la tine. Da e ok, că în următoarele treij de secunde vor avea ocazia să se uite chiorâș la alt nefericit care trece prin fix aceleași cazne prin care treci și tu.

După primul sfert de oră ești atât de țeapăn, amorțit și îndurerat, încât oricum nu te mai poți concentra la ce zic femeile alea acolo și toate gândurile, rugăciunile și mantrele tale se concentrează asupra unui singur lucru: să se termine dracului odată ședința asta, să îți poți relua poziția bipedă (dacă o să mai poți, că după atâta chirceală, sunt șanse mari să arăți fix precum Quasimodo când te vei ridica).

E, dacă în toată tevatura asta, ai și norocul să te scape pipi… ești halit. Că ai două variante. Te ții. Da asta presupune, de la un moment dat, foială tot mai intensă pe scăunelul de tortură. Ăăăă, pardon, de grădiniță. Ceea ce, după cum am zis mai sus, e relativ indezirabil la așa eveniment serios. A doua – te ceri la toaletă. Dar dacă faci asta, îți asumi că, din nou, vei avea parte de privirile piezișe ale întregii adunări, că deranjezi ședința. Plus că nu știi sigur dacă îți vor indica vreo facilitate sanitară de dimensiuni optime pentru un adult sau dacă te vor trimite la baia cea mică-mică cu șapte bude (buzi? Nfine…) mici-mititele și șapte chiuvețele cât niște degetare. Așa că rabzi. Da te chinui. Și acum, pe lângă durerile și amorțelile provocate de poziția imposibilă în care încerci să șezi, te mai iau și transpirațiile generate de efortul de a nu face pipi pe tine. De vis, vă spun!

Mno, ca toată treaba asta să fie cât de cât suportabilă, eu vă recomand să aveți măcar un aliat în toată povestea. Ideal e să găsești măcar o altă „mămică” (că încă două-trei alte nebune pe lângă tine e mai greu, da una e fezabil, aș zice…) pe același film cu tine. Cu care să poți împărtăși prin șușoteală toate caznele prin care treci. Nu te ajută cu nimic, decât la psihic, da tot e ceva, măcar știi că nu ești singur în caznele alea.

Dacă ești tătic, e mai tricky, pentru că, de obicei, la ședințele astea, tăticii sunt rari spre inexistenți. Însă, pe de altă parte, dacă mai e măcar unul, rătăcit p-acolo la fel ca tine, te-ai scos. Că vei avea un aliat din oficiu, ca să zic așa. Diferența între mămici și tătici e că, așa cum ziceam mai sus, tăticii se vor retrage în cel mai îndepărtat colț și vor încerca să treacă cât mai neobservați.

Firește, dacă ești mamă și găsești altă mamă cu care să te apuci să îți dai coate și să clămpăni discret, la un moment dat se va sesiza aia, sigur o știți, Serioasa. Aia care a venit cu carnețelul de notițe la ea, care e perfect de acord cu tot ce spun educatoarele, care le soarbe cuvintele de zici că ascultă învățăturile lui Osho și dă din cap aprobator la fiecare propoziție emisă de cadrele didactice. E, p-asta în mod sigur o veți deranja cu șușoteala voastră, așa că va începe contraofensiva. Mai întâi, o să vă arunce câteva priviri tăioase. Dacă le ignorați, o să își dreagă sugestiv glasul, deși nu urmează să zică nimic. Apoi, dacă nici asta nu vă potolește, va trece la datul ochilor peste cap și oftatul ăla care e jumate oftat – jumătate pufnit indignat. Evident, dacă ești o capră nepăsătoare ca mine și prietena mea Andre (că da, eu am aliați, deci vă zic din experiență J), o ignori cu cea mai mare grație și îți vezi în continuare de șușoteală.

Bun, dacă am ajuns până în punctul ăsta, înseamnă că ne apropiem de final. Educatoarele au zis cam tot ce aveau de zis, s-a bifat ordinea de zi, toată lumea mulțumită, să plecăm dracului acasă, că mai am și alte treburi. Ei, ăsta e un moment extrem de critic al întregii aventuri. Pentru că, înainte de încheiere, invariabil, educatoarele vor întreba, cu glas cam stins, așa – că probabil au și ele casă și familie și vor să scape dracului de acolo – dacă sunt ceva întrebări sau mai dorește cineva să spună ceva.

În acest moment, critic, după cum spuneam, sub nici o formă, never ever, NU te apuci să pui întrebări. Lasă, ai nelămuriri, trimiți un mail sau scrii pe uatsap. Te-a durut până acu în dos, lasă, că mai poa să te doară încă o zi-două și cu siguranță vei afla ce ai de aflat și pe altă cale, decât prin dezbatere publică la ședință. Că dacă te îndeamnă Aghiuță să pui vreo întrebare în acest moment al situației, ai căcat steagu.

Pentru că, inevitabil, orice întrebare ai pune (să zicem, una nevinovată – gen „anul ăsta vor colora mai mult cu carioci sau mai mult cu creioane colorate?” că oteașa, te-a pălit pe tine o curiozitate și n-ai avut altă treabă decât să vrei să ți-o lămurești…), se va declanșa un mic jihad. În care toată lumea fie a) își va aminti că „a, ce bine, că mai voiam și eu să întreb dacă…” sau b) vei avea parte de cele mai ucigătoare priviri posibile, pentru că da, deja în punctul ăsta toată lumea vrea acasă, bine că te-ai trezit acu, deșteaptadracului, să pui întrebări.

Mai am însă o soluție și pentru acest ultim caz nefericit. Dacă simți că efectiv nu mai poți și tot ce îți dorești e să fugi mâncând pământul, în momentul în care vezi că se dezlănțuie babilonia, îți scoți brusc telefonul din buzunar/geantă/whatever, te uiți la el cu o mină care trece de la „ciiiine dreq mă mai freacă la ora asta” la „aoleeeeeeu!!!”, te scuzi cât mai discret, mormăind în barbă ceva despre o urgență apărută brusc și te puști afară de acolo ca hoțu din alimentară.

Sunt șanse bune să nu observe nici dracu că te-ai șutit, că toți vor fi preocupați fie să își exprime opiniile, fie să îi convingă pe ăilalți, ăia cu opiniile, că poate subiectul s-ar putea dezbate și cu altă ocazie, că oricum nu rezolvăm nimic acum…

Una peste alta, am trecut cu bine și peste această mirifică ședință, am supraviețuit cu numai două vânătăi pe buca stângă și un ușor torticolis. Deci, toate bune.

Acu aștept experiențele voastre și, mai ales, pe ale voastre, cei care ați trecut la nivelul următor – ședințele cu părinții de la școală. Pregătiți-mă sufletește, rogu-vă!

sursa foto: freepik.com