6,094 cititori

Cerșetoria la alt nivel

Lăsați poveștile alea fumate despre cetățeni care vin și-ți cer bani de-o pâine sau să cotizezi niște cașcaval pentru copilașii lor bolnavi. Lăsați cerșetorii din metrou. Lăsați cântăreții de ocazie la diverse instrumente. Lăsați păcălelile alea obosite cu „am rămas fără benzină” și cu ghiulul găsit pe stradă. Lăsați poveștile de genul mi s-au furat toate actele. Lăsați orice altceva a scornit până acum mintea românului în materie de produs bani moca de la fraierii botaniști din jur și fiți atenți aici.

Ieri dimineață, exact înainte să fac dreapta pe Sevastopol și s-ajung la birou, eram cu nasul în telefon când aud din spate o voce rugătoare:

– Domnu’, dă-mi și mie niște bani, că n-am să mă operez. Continuarea

6,581 cititori

Mai avem mult până departe

În principiu, zborul meu de întors de la Barcelona a cunoscut trei faze.

Prima. Când m-am trezit cu șefa de echipaj că mă întreabă ce mai fac Suzana și Vasile, iar eu am rămas cu gura căscată de n-am reușit să cer nici apă plată.

A doua a fost somnul de vreo oră jumătate pe care am reușit totuși să-l execut, altfel aș fi fost zombie la muncă a doua zi. Nu de alta, dar am intrat în casă la 4.00 dimineață și la 7.00 eram în picioare.

Și a treia n-a fost practic o fază, ci doi cetățeni care au generat o situație ce-a bulversat un avion întreg. Stați că vă povestesc imediat. Continuarea

4,484 cititori

O țâră de noroc tot îți trebuie

Când am aterizat, la Barcelona ploua așa mai molcom, cam cum plouă toamna târziu pe la noi. Dar pân-am ieșit, pân-am ajuns la hotel, pân-am băgat câte o paella la ghiozdan, ploaia aia lejeră s-a transformat în ceva ce aducea a torențială. Ieși de te mai plimbă dacă poți.

A doua zi dimineață, evident, nu se schimbase nimic. Frig și ploaie de mă întrebam ce caut acolo și de ce n-am stat io liniștit acasă la căldurică. Când m-am urcat în metroul care mergea la stadion, parcă mă duceam la tăiere. Camp Nou n-are tribunele acoperite, deci mă gândeam cu groază cam cum o să mă prezint după trei ore de stat la murat, în frig. Dacă supraviețuiam, desigur.

Nu cred c-am mers cu metroul mai mult de douășcinci de minute. Hai, treizeci, c-a trebuit să schimbăm. Cert e că în momentul în care am ieșit la suprafață, afară era soare ca vara. No fucking joke. Și asta în condițiile în care nici măcar accuweather n-avusese tupeul să prezică una ca asta. Băbăieți, nu că era soare, dar când am ajuns în tribună, ardea atât de tare c-a trebuit să mă duc oleacă la umbră. Mno, cam ăsta zic eu că se cheamă bulan cu nemiluita. Continuarea

5,493 cititori

Ce-ți faci cu mâna ta

Am un prieten bun care s-a hotărât să-mi facă o surpriză de ziua lui. Mhm, ați citit bine, de ziua LUI. Să tot ai prieteni d-ăștia, nu? Adicătelea ce-a făcut omu’ meu? Păi a cumpărat bilete de avion pentru weekendul ăsta, la Barcelona, având în cap ideea absolut genială să mergem să vedem Barca – Real. Știți cum se zice, o dată-n viață trebuie să vezi un el clasico. Mă rog, pentru el e a doua oară, dar ce mai contează.

Planul era să plecăm vineri, sâmbătă să mergem la stadion să facem rost de bilete, duminică să vedem meciul și luni să ne întoarcem acasă. Ce-ți poți dori mai mult de la viață, este?

Well, doar că exista un foarte mic impediment. De fapt, două.

Continuarea

6,011 cititori

Un duel filozofic

În parcare la Kaufland un cetățean cu număr de Prahova și un cetățean cu număr de Capitală se contrazic elegant în cadrul unei discuții pe teme de urbanism și infrastructură locală.

Cetățeanul cu număr de Prahova aruncă în luptă primele alegații:

– Așa se parchează, bă, nu vezi că ești prea aproape dă mine și n-am pă unde să intru în mașină? Continuarea

5,116 cititori

Cine zicea că e ușor să fii fumător?

Mdeci să vă povestesc.

Azi plecăm în teambuilding. Cu autocarul, ca un colectiv unit și respectabil ce ne aflăm. Tocmai ne strânseserăm toți și ne pregăteam să decolăm, când apare șefa a mare și-mi zice că, dacă vreau, pot să merg cu mașina din spate. Că n-avem toți loc în autocar și că acolo mai sunt trei colegi care fumează. Toți. Nu mă plângeam eu că vreau să fumez? Iată, acum am ocazia să sudez țigările dacă vrea mișchiu’ meu.

Bine, boss, muzică de îngeri pentru urechile mele. Continuarea

14,490 cititori

Frumoasele noastre urâte

Ieri dimineață eram la coadă la mega și scrolam liniștit pe telefon. La un moment dat, în jurul meu s-a făcut așa ca un fel de umbră, știți cum, exact ca atunci când intră soarele în nori.

M-am panicat oleacă, am crezut că e eclipsă sau ceva, după care mi-am dat seama că sunt totuși în interiorul unui magazin, deci n-are cum să fie nici eclipsă, nici apus, nici vreun nor, nici aurora boreală, nici nimic de genul ăsta. Prin urmare, m-am întors să descopăr care este explicația științifică a acestui fenomen pe cât de surprinzător, pe atât de neobișnuit. Și-am aflat relativ repede: erau buzele tipei din spatele meu. Buze care erau atât de mari încât ar fi putut avea lejer propriile lor buze.

Continuarea

7,466 cititori

Bine că sunt înalt

Luni am dat o fugă până la Vâlcea ca s-o iau pe mama și să dăm o fugă la Sibiu, la control. A fost drăguț. Cu o seară înainte am adormit pe la două dimineața și m-am trezit la 5.30, că la maxim șase jumatate trebuia să ies pe ușă. Ceea ce am și executat. Dar după trei ore de somn, să faci de două ori în aceeași zi Valea Oltului, e chiar palpitant, vă spun, e adrenalină pură. Senzație care se accentuează binișor pe măsură ce dai peste miile de tâmpiți care populează, conducând absolut haotic, șoselele patriei. În fine, mă opresc aici, că nu despre asta voiam să vă povestesc.

Continuarea

6,156 cititori

N-o să ajungem bine, vă spun

Din nefericire, azi a trebuit să merg din nou cu metroul, prima oară după vreo trei luni. Ce să zic, n-a fost o revedere foarte entuziasmantă.

În fine, altceva voiam să spun. Pe scaunele din fața mea erau o mamă cu fiică-sa care avea cam pe la 11-12 ani. Ambele citeau. Cărți. Din alea de hârtie. Uite, dom’le, mi-am zis, așa trebuie să ai grijă de educația copilului, ăsta da parenting modern. Continuarea

8,066 cititori

Uneori, îți vine să crezi că mai există speranță

Azi o să vă spun o poveste.

Se făcea că, aici, pe acest blog, o cititoare ar fi lăsat într-o zi un comentariu din care reieșea că și-ar vinde un rinichi ca să poată merge la concertul lui Ed Sheeran. Am citit și-am trecut peste comentariul ei, ne-am văzut în continuare de vieți. Dar nu toți.

Vinerea trecută, un alt cititor al acestui blog mi-a trimis un email cu câteva cuvinte: Dacă trec azi pe strada unde ai biroul, ieși la o țigară? Mi-aș dori să ne cunoaștem.

I-am răspuns grăbit că “da”, să vină și-o să ne cunoaștem. Și-a venit. Mi-a scris când a ajuns și m-a așteptat să ies. Doar că, prins cu treabă, i-am văzut muuult prea târziu emailul. Când am vrut să ies, deja plecase. Mi-am cerut scuze și-am convenit că rămâne pe altădată.

Continuarea

6,678 cititori

Pentru suma potrivită

Lângă cooperativa unde dau cu sapa e o… hmmm… o chestie, o instituție sau ceva, care are o parcare imensă. Nu știu dacă realizați cam ce înseamnă o trebușoară de genul ăsta exact lângă piața Victoriei, dar vă zic eu că e aur curat, e visul umed al tuturor șoferilor care caută disperați câte juma’ de zi un loc de parcare și ajung tot la flăcăii ăia cu parcări particulare care iau între 6 și 10 lei pe oră.

Well, mulți dintre căutătorii ăștia de comori descoperă vrând-nevrând și mina de aur despre care făceam vorbire mai sus. Evident, toți se reped la ea ca la fata morgana, doar că nu e așa de simplu, instituția (sau ce-o fi) are barieră și bariera e acționată de un portar. Nu c-aș vrea să insinuez ceva, nici nu bag mâna în foc, da’ sunt aproape convins că portarii își rotunjesc și ei cât de cât veniturile pe seama șoferilor disperați. Nu c-ar face-o intenționat, dar știi cum e, nu poți să n-ajuți omu’ la nevoie, nu?

Continuarea