4,011 cititori

Spune-mi ce țigări cerșești ca să-ți spun cine ești

Aveţi idee cum se simte un individ, care fumează de la un pachet în sus pe zi, când deschide unul nou pe care abia a decartat de la șaispe lei în sus?

Dacă sunteţi fumători, probabil că ştiţi. Dacă nu, vă spune băiatu’. E așea un sentiment combinat de satisfacţie amestecată cu frustrare. Satisfacţie, pentru că abia astepţi să tragi în piept mizeria aia de fum şi frustrare, pentru că e imposbil să nu-ţi treacă macar fugitiv prin cap: băga-mi-aş, ăștia mai au de gând să scumpescă mult țigările? Cugetare însoțită din când în când și de îndrăzneața hotărâre de a te lăsa, că tu nu mai suporți sa cheltuiești atâția bani pe mizeriile astea. Evident, nu se lasă nimeni (sau prea puțini), dar frustrarea că arunci o avere pe pachetele cu rahaturi fumegătoare, rămâne.

Continuarea

8,422 cititori

Când nu te ajută deloc fața

Să vă povestesc. Cele două pisici, al căror sclav devotat am onoarea să fiu, acceptă să fie hrănite doar cu bobițe. De ani de zile mănâncă același tip de bobițe. Treabă care pe ele pare să nu le deranjeze, dar io am început de la un moment dat să mă întreb dacă n-ar trebui să mai bage măcar din când în când și altceva. Pentru că ce plăcere e aia să mănânci o viață întreagă același lucru? După ce că sunt sterilizate amândouă, deci nu vor mai cunoaște niciodată cum e să te alerge un motan pân-te prinde, nici măcar bucuria mâncării să nu le mai rămână? De neconceput, vă spun. Continuarea

5,939 cititori

Fir-aţi ai dracu’ cu melcii voştri!

Sper să pot face în fiecare an chestia asta. Și anume să reușesc să plec pe undeva în ajun de Paște și să mă mai întorc după ce s-au stins ecourile cozonacilor, drobului și urărilor cu „fie ca”.

Patru zile am fost complet rupt de ce s-a întâmplat pe interneții patriei, așa că n-aș avea de unde să știu nici dacă, în sfârșit, a mierlit-o nen-tu Iliescu, darămite să mai și scriu ceva cât de cât citibil. De-aia ziceam că mai bine vă povestesc pe scurt cum fuse în Orașul Luminii și poate să vă las si niște poze. Dacă vă interesează, desigur.

Continuarea

1,926 cititori

Gata vacanța

Ce voiam să zic, nici măcar n-am luat în calcul varianta să car laptopul după mine la Paris. Sper că e relativ lesne de înțeles de ce. Sper.

Prin urmare, dacă nu se întâmplă vreun miracol mai șmecher decât învierea tâmplarului (gen să apară pe blog un articol care s-a scris singur-singurel), azi avem pauză.

În altă ordine de idei, cred că v-a cauzat paștele ăsta sau ceva. Altfel nu-mi explic de ce v-am lăsat pe-aici liniștiți și ieri, când am deschis oleacă blogul, să-mi sară pateul de foie gras din gură și nu alta. Nu v-a priit drobul, este? Păi nu vorbisem că dacă mai lipsesc și io una-două zile, ne jucăm frumos?

Nțțț, așa ceva…

[ngg_images source=”galleries” container_ids=”44″ display_type=”photocrati-nextgen_basic_slideshow” gallery_width=”600″ gallery_height=”400″ cycle_effect=”fade” cycle_interval=”10″ show_thumbnail_link=”0″ thumbnail_link_text=”[Show thumbnails]” order_by=”sortorder” order_direction=”ASC” returns=”included” maximum_entity_count=”500″]

.

6,414 cititori

Când îți moare un cal în bucătărie și tu nu găsești cadavrul

Miercurea trecută, așa din senin, a început să se simtă un oareșce miros în bucătărie. Nu l-am băgat prea tare în seamă, mai ales că abia făcusem curat prin zonă, doar am crăpat geamul și-am zis că poate s-o duce el de unde a venit. Nu numai că nu s-a dus, dar joi dimineață era tot acolo, părea destul de bine înfipt și nu dădea semne c-ar avea de gând să plece nicăieri.

După o investigație sumară și-un brainstorming pe tema “unde s-ar fi putut ascunde cadavrul calului care pute în halul ăsta”, a urmat un scurt consiliu și s-a luat hotărârea inevitabilă: curățenie generală în bucătărie. Ceea ce am și executat (mă rog, nu io, c-am plecat la muncă, dar mă pricep bine de tot la delegat sarcini). Nu cred c-a ramas loc necurățat. Inclusiv aragazul, masca de la chiuvetă și frigiderul au fost date la o parte și curățat locul de sub ele cu dezinfectant. După care a fost lăsat și geamul larg deschis cale de fro juma’ de zi.

Continuarea

5,579 cititori

Azi n-am chef nici să clipesc

Am întins-o din București sâmbătă dimineața pe când urbea păstorită de madam Firea încă se mai lupta cu ultimele urme de cod portocaliu și nici că m-am mai întors. Gen, acum când voi citiți asta, fratele vostru ar trebui să doarmă de să rupă patul (sau cel puțin așa ar trebui să stea lucrurile în teorie).

Așa ca nu văd de unde ați putea găsi azi ceva pe-aici, având în vedere că ieri am stat la soare TOATĂ ziua. Bă, dar toată ziua, m-am întrerupt doar ca să bag câte ceva în organism când m-a răzbit foamea. Mă rog, “câte ceva” e un fel de eufemism. Ăștia de pe-aici, localnicii, sunt bolnavi cu mâncarea, nu vă puteți imagina cât am putut să balotez. Prin urmare, combinația soare din belșug, munți de haleală și lene cât cuprinde s-a dovedit fatală pentru bunul mers al acestui blog. N-am avut putere nici măcar să mă uit catre laptop, darămite să mai și scriu ceva.

Mbun, acum, dacă interesează pe cineva locurile pe unde mi-am purtat mirificu-mi trup, avem așa: județ Mureș, localitate Gănești, Boutique Hotel Le Baron, plus cârciuma de rigoare, pe numele ei Butoiul Sasului. Dacă vreodată aveți chef să vă încărcați bateriile, puteți veni aici liniștiți, la mine a funcționat din plin. Și nici prietenii cu care am fost nu dădeau semne că i-ar obliga cineva să se simtă bine. Așa că rugați-vă pentru mine, să am soare și azi, măcar până la prânz, când ar trebui să plecăm spre casă.

Ah, încă ceva, am fost pe banii mei. Fac această neînsemnată, dar necesară, precizare ca sa nu cumva să sară cineva de cur în sus că fac reclamă. Da, fac, reclamă, dar doar pentru că așa vor mușchii mei și pentru că chiar m-am simțit bine la oamenii ăștia.

P.S. Ca să nu v-aud c-ați intrat pe-aici de pomană, rezervați-vă patru minute și uitați-vă la tipa de mai jos. Indiferent că sunteți părinți sau nu, o să râdeți cu lacrimi, pentru că femeia este absolut demențială.

 

mihai_vasilescu_le_baron

9,200 cititori

Mușchii mei creier nu are

Joi dimineață, megaimaj. Coadă. Scrolez și aștept, scrolez. Un cetățean trece imperial pe lângă toți fraierii de la coadă și se proptește în față. Nu mai scrolez. Vorbesc:

– Șefu’, matale nu știi sau nu vrei să stai la coadă?

Cetățeanu’ se întoarce spre mine și mă scanează din cap până-n picioare. Probabil n-a tras o concluzie foarte încurajatoare vizavi de modesta-mi persoană. Îl înțeleg perfect, nici eu nu mă plac prea mult când mă mai văd accidental în vreo oglindă. Mai ales dimineața. Cred că de-aia s-a și încruntat așa.

Continuarea

5,114 cititori

Iar ți-a luat mă-ta parcare

L-am citit după privirea piezișă și plină de nerăbdare că stă ca pe ghimpi așteptând să cobor de la volan. Așa c-am mai rămas oleacă în mașină prefăcîndu-mă că scotocesc prin bord. Ca să mai prelungesc suspansul, nu de alta. Până la urmă am deschis portiera. Omu’ meu atât aștepta:

Ți-am mai zis că ăsta e locul meu.

Io fac ochii mari și simulez că gândesc adânc (uneori îmi iese atât de bine de poți să juri că-s inteligent):

– Parcă mi-ați mai spus, da.

Continuarea

5,426 cititori

Te-ai vândut și tu

O să vă spun azi ceva ce nu v-am povestit niciodată. La ultimele alegeri pentru Primărie, când toată lumea alerga înnebunită să pună mâna pe ciolan (când zic „toată lumea” mă refer la băieții ăia din politică), am avut două propuneri să scriu articole plătite, propuneri pe niște bani pe care nu mă gândisem NICIODATĂ c-ar putea cineva să mi-i ofere vreodată. Nu cred c-ar fi ok și corect să vă zic de unde au venit propunerile și sumele, dar credeți-mă erau bani ATÂT de mulți încât apropiații mei, cărora le-am povestit (mă mânca limba și trebuia să spun cuiva), au rămas cu gurile căscate. Și vă rog să mă credeți că nu mint, nu înfloresc și nu exagerez.

Continuarea

4,855 cititori

Un coșmar numit dorință

Doua chestii mi se tot întorc recurent sub formă de vis. Sau coșmar, depinde cum vezi lucrurile.

Prima. Visez că găsesc bani. Mulți bani. Un munte de bani. Dar nici n-apuc bine să-i impart pe căprării sau să mă hotărăsc câte mașini îmi iau și de care, că mă trezesc, relizez că tot cașcavalul ăla a fost doar un nenorocit de vis și mă umplu de nervi. Treaba e că senzația e atât de nasolă de zici că i-am pierdut cu adevărat. Măcar dacă mi-ar da prin cap să mi-i bag în cont ca să-i găsesc acolo dimineața.

Continuarea