3,514 cititori

“The Secret”…varianta personala

M-am tot gandit daca sa scriu despre asta sau nu. E un subiect pe care ne-am contrazis, eu si prietenii mei, in nenumarate seri stropite cu bere. (ca sa ma domoleasca fierbinteala) Pana la urma o sa scriu.

Nu stiu cati dintre voi ati vazut “The Secret”. Daca nu aveti timp sau rabdare sa va uitati la el, va spun eu despre ce e vorba, pe scurt. Zic aia din film, ca exista o lege a atractiei, care face ca orice gand pe care il trimiti tu, undeva in Univers, sa se intoarca, sub o forma sau alta la tine. Si ca pe acest principiu, daca te gandesti suficient de mult ca vrei sa obtii ceva, pana la urma vei obtine. Si, ma rog, dau ei si niste “tips-uri” pentru a obtine mai repede ceea ce-ti doresti. Cam asta ar fi, pe repede inainte.

Sunt partial de acord cu ei, dar am dezoltat o teorie personala despre treaba asta. Eu cred ca toata smecheria functioneaza exact pe principiul modulatorului fm. Continuarea

2,621 cititori

Magda Panda

Stateam langa Grozavesti (cu chirie, intr-o casa veche) dar imi faceam veacul prin minunata Regie. Ceea ce era foarte misto, in timpul anului universitar. Dar eu voiam sa va povestesc o intamplare dintr-o vara, cand studentii plecau in orasele de bastina, iar Regia ramanea parasita, ca o fata mare suspecta de sifilis. Dadeai cu tunul si nu gaseai un om. Eu lucram in Bucuresti, asa ca ramasesem p-aici. Numai ca ma plictiseam ingrozitor. Toti prietenii erau plecati care incotro. Dupa ce ieseam de la munca, incepea chinul. Nu aveam cu cine sa ies sa stau la un pahar de vorba. Aveam acasa un televizor, care prindea doar programul doi al TVR-ului. Ia incercati voi sa va uitati numai pe TVR2. Pai ? Sa nu-ti iei campii ? Ajunsesem sa intreb de vorba portarii de pe la camine. Incepusera sa ma evite si aia. Se prefaceau ca dorm, cand ma vedeau ca apar.

In aceasta atmosfera de un plictis ingrozitor, intr-una din seri, imi cautam o “potentiala victima”, care sa-mi suporte vorbaria macar o ora, doua. Nimic, nu “cadea” nimic. Continuarea

2,956 cititori

Nea Vasile

La un moment dat, pe parcursul vietii mele am locuit in plin Berceni, la “Nitu Vasile”. Zona nu era chiar rea, doar ca in anii aia arata mult mai rau ca acum.

Stateam cu chirie, intr-un bloc de garsoniere, unde cei mai tineri colocatari ai mei, prinsesera live “tratatul de la Versailles”. Ba chiar, pe unul il suspectam ca este fratele mai mare al lui Gica Petrescu. Semanau bine, doar ca asta de la mine din bloc era oleacuta mai trecut. Media de varsta o mai scadeam eu si cu Nea Vasile. Asta era vecin cu mine de palier. Cunoasteti genul. Fost prelucrator prin aschiere, pe una din platformele industriale ale Capitalei. Dat afara, pe motiv de consumat excesiv de zeama de varza, dimineata. Continuarea

7,093 cititori

Pata maro

Azi o să vă povestesc una bucată boacănă pe care a făcut-o blogger-ul vostru preferat. Exact, despre mine este vorba, nu vă mai uitați ca disperații în browser.

Era tot o seară din asta friguroasă care te îmbie mai degrabă la stat sub pătură, dar am decis hotărât că este numai bună să mă duc să-mi mișc puținel hoitul în parc. Se întunecase deja bine de tot când am ajuns. Pentru ziua respectivă aveam “programate” trei ture de lac în Tineretului. Bune și-alea, decât nimic. De pe la prima așa, am început să simt un junghi mititel în vintre, combinat cu o ușoară senzație de balonare. Eh, mai trecusem prin d-astea, nu mă lăsam intimidat. A două tură mergea un picuţ mai greu. Junghiul devenise de-a dreptul insistent și balonarea aia nasoală îi ținea din plin isonul. Pe la sfârșitul ei situația era deja “umflată” rău.

Drept pentru care…hmmm…cum să va explic cât mai puţin “plastic”? M-am dat mai lângă un tufiș, sperând să “dezumflu” situația cu un “vânt”. Treabă pe care aș fi reușit-o, poate, dacă nu eram obosit și reflexele mele nu mai erau chiar ca într-o sâmbătă dimineață, când zaci în fotoliu, la televizor. Așa că, dragii mei, am reușit (cu brio) să mă cac pe mine. La propriu. Dezumflasem situația de tot și în cel mai prost mod posibil. Cum zic americanii, worst case scenario? Fix aşa. Acu’ nu mai era nici urmă de junghi și balonarea dispăruse ca prin famec. în schimb apăruse o mare pată. Maro. La mine, pe turul pantalonilor.

Ce era de făcut? Orice om normal la cap ar fi luat-o cătinel spre casă. Nu și eu. Nu cunoașteți cât de căpos sunt. Păi aveam trei ture de făcut, remember? Şi nu alergasem decât două. Cum era să plec acasă dacă mai aveam încă una? Nici gând. M-am gândit că e beznă afară, cine naiba să mă mai vadă? Așa că am purces să fac ultima tură. Oameni buni, atunci am înțeles, pe pielea mea, de ce trebuie dați bebelușii cu pudră de talc. Pentru că, ghiciți ce? M-am opărit de am mers crăcănat trei zile.

Mda, să vă mai povestesc că alergam de doi ani prin parcul ăla și nu văzusem în viața mea o mașină trecând prin el? Exact în seara aia a mers una 500 de metri în spatele meu! Rula încet, de voie, cu farurile aprinse. Adică vizibiltate maximă direct spre pata ce se lățea din ce în ce mai mult pe shortul meu. O plăcere, aveam impresia că şoferul râde cu lacrimi.

Să vă mai zic că am stat, la semaforul pentru pietoni, lângă două fete şi am auzit-o pe una dintre ele întrebând-o pe cealalata: fată, oare ce miroase în halul ăsta?

Nu vi le mai spun şi p-astea, că mă fac naibii de râs. Deşi am impresia că răul deja a fost făcut.

mihai_vasilescu_shit_happens

sursa foto

5,820 cititori

Primul interviu

Voi mai stiti pe unde si in ce conditii ati dat primul interviu pentru angajare ? Ca eu n-am cum sa-l uit pe al meu. Relativ proaspat venit in Bucuresti, am constatat ca banii de la ai mei se terminau cam repede. Dupa cateva zile sufla vantul prin buzunare. Ceea ce sa stiti ca nu este prea placut nici acum, cand mi se mai intampla, d-apai pentru un student ce avea de infruntat cruda capitala. Asa ca am hotarat ca ar trebui sa ma angajez sau ceva.

Dupa cateva zile de conspectat ziarele cu anunturi de profil, am gasit. Un magazin, ce vindea covoare, facea angajari. Perfect. A doua zi dimineata m-am prezentat la ei. Magazinul a avut, in anii ’90, o oarescare notorietate. Era in Piata Berzei si se numea “Pronto Padimex”. Continuarea

2,998 cititori

Minciuna in sistem binar

Nu mai stiu in ce an de facultate (doi sau trei) aveam ca materie „Informatica”. Ceva de genul Cobol sau Fortran. Ca n-am calcat pe la cursuri si seminarii e irelevant. Oricum, degeaba ma duceam. Partea proasta este ca pana la urma a venit si sesiunea. Cu tot cu examenul la informatica. Cunostintele mele tindeau vertiginos spre minus infinit. Sa facem niste „servite”, zic. Daca nu stiti ce sunt alea „servite”, am sa va rog (respectuos), sa parasiti blogul. Acum! Reveniti cand o sa aprofundez subiectul metempsihozei in opera lui Schopenhauer.

Aveam cursurile de la o colega. Se bateau campii cu gratie, pe model logic. Nimic de tocit, nimic de copiat. Cica ar fi trebuit sa te duca capul. Pe mine nu ma ducea. Asa ca, intr-un moment de adanca inspiratie, m-am uitat in calendar si am vazut ca mai sunt ceva mai mult de doua saptamani pana la exame. Asa ca, am hotarat sa nu ma mai barbieresc. Care e legatura ? Aparent niciuna.

In ziua „Z”, m-am imbracat frumusel cu blugii si sacoul negru. Continuarea

2,788 cititori

First love!

A fost prima mea iubire. Am placut-o de cand am vazut-o intaia oara. Numai ca eu eram copilandru, iar ea apartinea altuia. Dar asta nu m-a impiedicat sa ma uit cu jind dupa fundul ei. Am revazut-o multi ani mai tarziu. Apartinea altcuiva, mai imbatranise, dar se tinea tot bine. Atunci am hotarat ca trebuie sa fie a mea. Am strans din dinti, am rabdat si pana la urma am invins: a fost a mea. Nu pot sa va descriu senzatia pe care am avut-o cand am dus-o prima oara prin oras. Desi avea deja o varsta, era fasneata si inca infipta. Mie imi placea s-o „calaresc”, iar ea se lasa „calarita” cu placere. Aproape doi ani am fost nedespartiti. Continuarea

4,149 cititori

Mâna Domnului sfinţeşte arma

Sunt ceva ani de-atunci, dar povestea cred că rămane la fel de actuală, mai ales dacă arunc un ochi prin jur.

Ieșisem din casă cu câinele și o luasem pe direcția parc. Din față veneau doi polițiști care flancau un popă. Din motive cunoscute doar de el, Billy se oprește și începe să-l latre pe slujitorul domnului. Dar destul de agresiv, pe genul “dacă n-aş fi fost în lesă, acum deja îmi încercam colţii pe fund de slujbaş al bisericii”. L-am lăsat să latre, că nu aveam motive să stresez inutil animalul. Era în lesă, mai mult de dat din clanţă nu avea ce să facă. Dar dom’ părinte se oprește și se bagă în seamă: Continuarea

4,415 cititori

O tentativă eșuată de idilă

Nu mai știu în ce clasă s-a întâmplat. Oricum, la liceu. Era o iarnă fără zăpadă și ajunsesem prin București, într-o excursie de weekend. N-aș fi mers, da’ aveam o colegă care-mi plăcea mult. Și cum ea mergea, hop și eu după fundul dumneaei. Bine, eram puștani și cu totul alte vremuri, nu va gândiți la prostii. Pur și simplu voiam să miros aerul din preajma ei și să tatonez un picuț terenul. Poate, poate s-o lăsa c-un plimbat sub clar de luna, la întoarcerea în Vâlcea. Nu s-a lăsat.

Da’ eu aveam să aflu asta puțin mai încolo. Mai precis în a doua zi a excursiei. În prima, toate au fost bune și frumoase. Adică eu și colega cu pricina ne-am văzut fiecare de treaba lui. Cre’ca nu găseam momentul prielnic de atac sau ceva (nu pot să zic că eram tăntălău, mă fac naiba de râs). Da’ nu-i nimic, mai aveam încă două zile din excursie. Timp căcălau.

Așa că de-a doua zi am hotărât să încep învăluirea. Subtil. Și pe toate planurile. La ora aia nu auzisem de Sun Tzu, dar cred că ăsta, generalu’ chinez, era mic copil pe lângă mine. Țin minte că ne pregăteam să plecăm spre Antipa și coborâsem toți în parcare la Hotel Astoria, iar eu desfășurăm toată artileria grea: cărat de geantă (la ce dracu’ îi trebuia ca să meargă la muzeu ?!), mișto-uri grosolane la adesa celorlați pretendenți-concurenți, dat geaca jos ca să pun în evidență tricoul ăl nou cumpărat fix pentru excursia asta și altele la fel de “subtile”. Ce să mai vorbim, ați înțeles cam care era tabloul câmpului de luptă.

Când s-a auzit de undeva strigătul “băăă, a zis șoferul să urcăm, că plecam imediat”, m-am îndreptat hotărât spre “aleasă”, fiind decis să-i propun să stăm unul lângă celălalt în autocar. Acu’ poate vi se pare desuet, dar la ora aia treaba asta făcea cam cât o juma’ de cerere în căsătorie.

Am ajuns în fața ei și inima-mi bătea ca dracu’. Deja făcut pe mine, eram decis să amân propunerea pentru întoarcerea de la muzeu. Dar mi-a scurtat ea zbuciumul. S-a uitat la mine, a zâmbit, ochii i s-au luminat (ufff, am răsuflat ușurat, hai că e de bine) și apoi a rostit cu nesfârșită blândețe în glas:

-Auzi, zice (ce-i drept, bună întrebarea, pentru că îmi simțeam timpanele bubuind), vezi că ai un muc pe obraz!

Mai are rost să povestesc mai departe ? Da, chiar aveam un mare muc pe obraz. Iar amintirile mele, legate de colega respectivă, se împart în două categorii: “înainte” și “după” pârdalnica aia de secreție vâscoasă care poartă numele popular de “muc”.

mihai_vasilescu_muc

sursa foto

45,119 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi. Continuarea