1,650 cititori

Taurine divine

Va spune ceva Tehnologia Cresterii Animalelor (TCA)? Banuiesc ca nu, ca oricarui om normal. Ei bine, eu am avut-o ca materie de curs, prin anul trei de facultate, asa cum va mai povesteam. Mor de ciuda ca nu mai tin minte cum il chema pe profesor. As zice Stanescu, dar nu pot sa bag mana in foc. Imi placea tipul asta mult de tot. Era trecut prin viata si avea niste povesti de-ai fi stat numai sa-l asculti. Cand le incepea p-alea cu Marga Barbu, eu as fi vrut sa nu se mai opreasca. Prin urmare era singurul curs pentru care imi mai deplasam mirificul corp pana la facultate. Era pus extrem de prost, Vinerea de la ora 14.00 (asta e zi de mers la scoala???). Dar eu ma duceam cu drag. Doar pentru povestile profului.

Toate bune si frumoase, pana a venit sesiunea. Continuarea

4,643 cititori

Ruleta vieții și stolul de păsărele

Mă urc într-un taxi. Șoferul un tip uscățiv, tuns zero, slab mort, sub 45 de ani. Pornim.

-Cum merge? Așa sunt eu, nu prea pot să tac.

-Merge pe dracu’, răspunde scurt.

Acu’ nu că ar fi ceva nou. N-ai să vezi taximetrist pe care îl întrebi cum merge să zică “bine de tot, m-am umplut de cașcaval azi”. Mereu se vor da cu curu’ de pămant că merge prost. Ori au replica asta în fișa postului, ori le e frică să nu rămână fără bacșis. Mai degrabă a doua variantă. Dar omu’ meu avea ceva în privire de m-a făcut să-l cred.

-Păi?

-Stau de douășpatru de ore la volan. Și n-am făcut mai nimic.

Inițial am dat din cap a compasiune, dar mă gândeam la ale mele. După aia mi-a sunat ceva aiurea. Cum adică “douășpatru de ore”?!

-Ești de ieri la volan? De ce mama dracului?

-Trebuie să fac banii pe care i-am pierdul la ruletă. Îmi venise schimbul, dar l-am trimis acasă. Mai stau până-i strâng.

-Cazinou? Întreb.

-Căcat. Niciun cazinou. Joc la una din aia electronică, la Liberty. Am boală pe ea, fute-m-aș pe morții ei (mă scuzați, dar această a fost exprimarea în original). Eu am boală pe ea și ea are pe mine. Vrea să mă facă.

Mă mai uit o dată la el. Părea cât de cât normal. Se vedea că e nedormit, dar în rest ai fi zis că e om.

-Cum să te facă, dom’le, ruleta?

-Uite-așa bine. Avem o relație specială. Nu joc decât la ea. Când vrea îmi dă, când nu, își bate joc de mine, căca-m-aș pe ea. Mi-a tras-o de crăciun bine de tot și de atunci tot dau în ea sa ies pe plus. Nu vrea și nu vrea, dă-o-n gâtu’ mă-sii.

-Schimb-o! Joacă și tu la alta!

Se uită ăla la mine că la un omuleț mic și verde, cu antene în loc de ochi, aterizat din greșeala pe parbrizul mașinii lui.

-Cum să joc la alta? Să creadă nenorocita că m-a făcut?! Aproape zbiară la mine, cu ochii holbați de patimă.

-Atunci, lasă-te! Plătești ce mai ai datorii și faci naiba altceva cu banii.

Eu eram pus pe sfaturi din alea bune, de viață tihnită. Cred că nu aveam toți boii acasă. Atât i-a trebuit să audă.

-Cum să mă las? Nu pot să mă las nici dacă-aș vrea asta. Sunt bolnav după ruletă, joc de la paișpe ani. Nici nu apăruseră în România, când am început eu să joc. Am citit cărți despre ele, pe unele le-am desfăcut în bucăți. Ai văzut vreodată cum arată o ruletă desfăcută?

Am dat să răspund, dar întrebarea era pur retorică, nici nu a băgat în seamă tentativa mea nereușită de a deschide gura.

-Îți spun eu cum arată! Are niște furtunașe care suflă aer în dreptul fiecărui număr și dacă nu pică bila unde vor ei, fâsss bagă aer și o suflă de acolo. Știi cine a fost inventatorul ruletei? Jack Ruletă (jur că așa mi-a spus, nu înfloresc o virgulă). I-am citit cărțile, știu tot ce mișcă.

Pus la pământ de atâta informație neverosimilă (aia cu Jack Ruletă îmi tăiase respirația), reușesc să îngaim:

-Cu atât mai mult, dacă știi toate astea, de ce nu o lași naibii?

-CĂ NU VREAU! TOT O FAC EU PE NENOROCITA AIA!

Spre marele meu regret ajunsesem la capătul cursei. Dialogul era fascinant și halucinant. Îmi venea să-l scot la o bere, să mai aflu cum sta treaba. Da’ omul avea de recuperat banii, nu era timp de distracție. Zice sec:

-N-am să-ți dau rest.

Nu-i băi, nici măcar nu verificase dacă are sau nu. L-am crezut pe cuvânt, că de-acum eram apropiați. Știam deja atât de multe despre el, nu?

-Lasă-l naibii de rest. Pune-i lângă ceilalți și dă-i în cap nenorocitei!

I s-au luminat ochii. L-am mai auzit zbierând când închideam portiera:

-O să vezi, tot o fac eu pe curva aia!

Ce să mai zic? Te uiți în jur și ai impresia că oamenii sunt normali, dar de fapt fiecare are câte un stol impresionant de păsărele în tărtăcuță. Nici nu știi de unde sare iepurele. Exact ca la ruletă.

P.S. M-a dezamăgit cu Jack Ruletă al lui. Nu știam cine a inventat jucăria asta, dar m-a făcut curios și am căutat. Nțțț, mi-a scăzut brusc respectul pentru el. Ăștia zic că a inventat-o Blaise Pascal. Ce naiba, eu chiar am crezut că era pasionat și când colo, ditamai impostorul.

De-aia, bă, nu-ți dă. Te-a simțit că ești diletant și o desconsideri. Auzi la el, Jack Ruletă.

mihai_vasilescu_cazinou

sursa foto

 

1,199 cititori

Bulgarian Police

Tot auzisem de restaurantul si ferma de scoici de la Dalboka. Si-mi era ciuda ca iar ne-au facut bulgaroii. Noi nu suntem in stare sa avem asa ceva. Si ma roade in piept o invidie cand e vorba de „cefe late”, ca imi vine sa mor. Nu-i suport in fata noastra in niciun domeniu. Pai daca nici p-astia nu-i intrecem, atunci pe cine? Cred ca de la fotbal mi se trage. Mor cand pierdem in fata bulgarilor si a francezilor. In rest, mai gasesc puterea sa ma calmez, dar cu astea doua natii, nu stiu de ce, urasc sa luam bataie.

Pentru ca tot dadusem o fuga la plaja, la mare, m-am gandit sa iau fetele si sa le duc la Dalboka. Ca prea numai de bine citisem pe subiectul asta. Asa ca, dupa ce ne-am perpelit la soare, in loc sa plecam spre Bucuresti, hai sa dam o fuga sa halim scoici proaspete. Io mai aveam un gand secret. As fi vrut sa mananc sturion. Nu imi aduceam aminte sa fi bagat asa ceva sub nas si am zis sa profit de ocazie. Continuarea

1,318 cititori

Un petit incident

Hai ca tot v-am povestit ieri de „a batrana”. Stiam eu ca am uitat ceva si va zic azi.

Plecasem cu intarziere spre aeroport. Nu mai tin minte exact de ce, dar am o banuiala ca vara-mea mai avea cate ceva urgent de rezolvat. Drept urmare i-am tras o punga pe cap cuceritoarei, ca naiba stie ce mai agata pe drum si nu mai prindeam avionul. Odata ajunsi pe terminal, i-am scos-o ca sa vada pe unde merge si sa se miste repede. La check-in, cozi frate ca la balamuc. Trei ghisee deschise, toate la cursa noastra, si fiecare cu o gramada de oameni in fata. Ziceai ca un sfert din locuitorii Parisului sunt in fuga mare spre orasul lui Bucur. Ca sa mearga mai repede treaba, ne-am raspandit.

Vara-mea a scapat cel mai repede. Apoi chibita si dadea sfaturi. Eu am nimerit la o cretina care m-a pus sa scot tot dintr-un troller. Cica era prea greu. M-a facut de am pus pe mine un sfert din haine, ca sa fie troller-ul mai usor. Asa a fost bine. Les miserables, ce sa zic. Continuarea

2,399 cititori

“A batrana”

Intr-una din peregrinarile mele prin Paris am plecat (pe langa familionul din dotare) si cu o colega de serviciu. Tipa (Angela pe numele ei), aproape de varsta pensionarii, e brici. Genul ala caruia nu-i place sa stea locului. Activa, mereu gaseste cate ceva de facut. Imi mai place la ea ca nu se formalizeaza, e sloboda la gura mai ceva ca un puber scapat de sub supravegherea parintilor. E moarta dupa calatorii, daca se poate cat mai departe de Romania.

Un singur neajuns o incurca: e singura. Sa nu va imaginati ca e vaduva sau a patit vreun necaz. Nici pomeneala, i-a facut vant lu’ ex-sotul cu ceva vreme in urma si de atunci a hotarat ca nu-i mai trebe parte barbateasca. Eventual pentru consum de scurta durata si asta cand era mai tanara. Acum, singura legatura pe care o mai are cu sexul opus este ca a altoit vreo trei la metrou (pe rand, nu in acelasi timp) cand o deranjau cu ceva. Continuarea

673 cititori

Disappointment

Stiti voi senzatia aia pe care o ai cand te dai peste cap sa-ti iasa bine de tot, trebusoara pe care te-ai apucat s-o faci? Si daca mai ai si spectatori pe margine, cu atat ai vrea sa-ti iasa cat mai bine si sa impresionezi pe toata lumea! O stiti?

Si mai cunoasteti si sentimentul pe care il ai cand crezi ca toate ti-au iesit beton, ca te-ai chinuit ceva, dar macar nu a fost in zadar si acum ar cam fi cazul sa culegi laurii? Il stiti?

Iar cand credeai ca tot ce mai ai de facut este sa stai la pozat, pentru statuie, sa te uiti cum vine unul care te ignora suveran (pe tine si toate eforturile tale) si din „poignet” asa iti fura toata gloria. Continuarea

1,491 cititori

Un pic de laudarosenie

Eram prin carrefour dupa niscaiva cumparaturi. Cum ma preumblam eu pe acolo, blestemand inventatorii supermarket-urilor, vad un stand al alora de la herbalife. Ii stiti voi pe baietii astia cu bautura lor miraculoasa? Chestia aia pentru care platesti niste sute de euro, ca sa slabesti? Un principiu foarte tare dealtfel. Tre’ sa dau o gramada de bani pe luna ca sa aflu ca, daca beau un suc scarbos delicios si NU MAI MANANC, slabesc. Cred ca e un fel de secret bine pazit treaba asta. Nimeni nu aflase ca daca bei apa si nu mai mananci shaorma, pierzi in greutate. Altfel nu-mi pot imagina cum un om sanatos la cap, ar da bani pe asa ceva. Ma rog, nu despre asta voiam sa vorbesc. Cinste lor si celor care au reusit sa se foloseasca de produsul lor cu succes. Continuarea

2,952 cititori

Apendicita spre Marele Manitou

Tre’ sa va povestesc, nu de alta dar multi dintre voi cam aveti urmasi si sa nu va ia prin surprindere. Eram in clasa a opta, fix in vacanta de iarna, cand venise matusa-mea pe la noi si mi-a adus o punga de caramele vietnameze. Care ati prins caramelele romanesti de pe vremuri, ar trebui sa stiti ca erau tari ca fierul. Dura o jumatate de ora buna sa dai gata una singura. Practic, nu se puteau manca. Ah, asta dupa ce te chinuiai alta jumatate de ora sa desprinzi hartia de pe ea. Dar nu reuseai niciodata s-o dezlipesti pe toata, ca-ti pierdeai rabdarea. Asa ca, am binevoit sa devorez instant toata punga cu „vietnameze” care se topeau in gura. Imediat dupa ce am halit-o pe ultima, a inceput sa ma „doara burta”. Continuarea

2,304 cititori

Cum era sa-mi donez permisul

M-a pus naiba de-am dat peste un caine cu masina. Na, mi-a parut rau si de animal, ca l-am facut pilaf, dar de masinuta mea mi s-a rupt inima. Noroc ca patrupedul era de talie mai mica si nu mi-a sarit airbag-ul in nas. Ca mai umblam si cu mufa umflata doua saptamani. Da’ au binevoit sa se sparga grila din bara, un scut de protectie si radiatorul pentru aer conditionat. Prin urmare am luat calea service-ului, pentru deviz. Si cum pe Megane-ul meu l-am tinut pana acum numai cu piese originale si manopera de la service autorizat, m-am dus acolo unde mergeam de obicei, la Meridian.

Baga oamenii masina pe rampa, se uita la stricaciuni si iese devizul. Cu tot cu manopera 3900 de lei (treizecisinoua de milioane, ca poate nu intelege toata lumea). Nu stiu cum e situatia la voi, dar pe mine nu ma dau banii afara din casa. Am zis „multumesc frumos,  ma gandesc si revin”. Continuarea

1,065 cititori

Somnoroase pasarele, noapte buna

Ca tot m-am apucat de povesti din copilarie. Pe cand o scriam pe asta, mi-am mai adus aminte una. V-am spus ca eram multi in blocul in care am copilarit. Ei bine, avem si ceva fete pe acolo, o gramada. Chiar la mine pe scara, de o varsta cu mine si cu prietenul Valjean aveam o amica, Mihaela. Crescuseram impreuna, ne intelegeam bine. Parintii le cumparasera ei si sora-sii, pe post de animal de companie, niste canari. Doi la numar. Cred ca erau un el si o ea. Fratilor, erau mandria familiei pasaricile alea (canarii, nu fiicele). Facusera rost de o colivie uriasa (acum chiar stau sa ma intreb de unde, ca pe vremea cealalta era mai subtire cu pet-shop-urile) si pusesera micutii la cantat si inmultit.

Si ce fericire era in familie. Se auzeau ciripiturile din balcon, in jumate de cartier. Continuarea

1,901 cititori

Puiul

Unul din prietenii alaturi de care am crescut s-a ales la un moment dat cu porecla ce avea sa-i ramana pe post de nume, toata viata. Stiti voi, genul ala de nickname, din cauza (sau datorita, naiba stie ce se potiveste) caruia lumea efectiv nici nu-ti stie numele adevarat. Iar pentru noi astia care ne mai prindeam si degetele in cate o carte, noul lui nume avea o conotatie si mai data dracului. Bref, nu stiu de unde si cum, dar omul s-a trezit ca toata lumea ii spune Valjean. Intre timp ar fi trebuit trecut si in buletin, pentru ca si in ziua de azi toata lumea il striga la fel.

Si ca sa se potriveasca mai bine cu noua si infricosatoarea lui porecla, prietena lui din acele timpuri imemoriale, a gasit de cuviinta sa-i faca un cadou cum nu se poate mai nimerit: un pui. Continuarea