1,216 cititori

Blat ca la carte

Hai ca tot e Campionat Mondial si imi tot vin in cap subiecte legate de fotbal. Ma amuza astia din presa internationala care o tot dau cu aranjamentele intre diverse echipe, in ultimul meci din faza grupelor. Pe langa ca nu s-a adeverit nimic (s-a jucat totul pe bune, parerea mea), ma intreb daca oamenii au habar despre ce vorbesc si daca au asistat macar o data in viata la un „blat” adevarat, facut ca la carte. Daca nu, eu as propune celor de la FIFA sa faca rost de inregistrarea meciului Rocar–Petrolul (cred ca s-a jucat prin 99 sau 2000) si s-o furnizeze tuturor Federatiilor afiliate din lume, ca material didactic obligatoriu.

Pentru ca, fratilor, eu am fost in tribune la acel meci. Locuiam pe undeva prin zona, asa ca in dupa amiaza aia m-am dus pe „vestitul” stadion din Drumul Gazarului, sa vad fotbal. Si am vazut. Este vorba de Rocar-ul patronat de Gigi Netoiu, despre care se spune ca in sezonul respectiv din 34 de meciuri, a avut aranjate 30. Continuarea

2,073 cititori

Pe ce Meridian suntem?

Acum vreo trei veri sau patru (nu mai tin minte exact) veneam de la Mare si m-a lasat aerul conditionat. Fix cand intrasem pe Autostrada. Era seara, asa ca am deschis geamurile si am reusit sa nu ne coacem. Da’ de a doua zi a inceput chinul. Afara erau 38 de grade la umbra si cand intram in masina, inainte de toate dadeam jos doua straturi de piele. Abia dupa aia incepeam sa transpir. Deschideam toate patru geamurile. Degeaba. Doar simteam aer fierbinte cum vine si imi parjoleste ceafa. Continuarea

3,338 cititori

Prima mea masina

Daca a existat vreun lucru la care am visat, dupa ce am ajuns in Bucuresti, a fost sa am masina. Ma terminasera psihic distantele uriase (veneam din Valcea, da?) si mijloacele de transport in comun.  Zadarnic m-am milogit de taica-meu sa-mi dea Dacia lui. Mai degraba il rugam sa-si doneze un ochi sau o mana. Desi o tinea nemiscata in fata blocului cate 350 de zile pe an, pentru celelalte zile in care avea nevoie de ea, nici nu se punea problema sa mi-o dea la Bucuresti.

In anul doi de facultate, am lucrat la Pizza Hut. Unde, am constatat cu stupoare, ca reusesc sa castig mai mult decat ai mei parinti la un loc. Continuarea

1,673 cititori

Va mai spune ceva “13-15”?

Eram in clasa a unspea in ’90. La Valcea. In primavara aia s-au strans „golanii” in Piata Universitatii. Si nu mai plecau. S-au instalat cu corturi, cantece, atitudine anti-comunism cu fata umana si ai naibii nu se mai dadeau dusi. In tara informatiile ajungeau trunchiate. Televiziunea Romana o fi fost ea libera, dar nu chiar atat de sloboda incat sa ne arate exact ce se intampla in Piata. Populatia era scindata in doua. Cei tineri erau in majoritate de partea „golanilor”, cei in varsta le recomandau sa mai plece si pe la casele lor. Continuarea

2,163 cititori

Daca-i musai, cu placere. Not!

Eram la terasa, adancit intr-o discutie si savurand un radler (da, stiu, bere de gagici) cand, out of nowhere, ma trezesc cu o mana pe umar si o voce agresiva imi spune pe un ton imperios:

-Auzi, vrei sa faci ceva cu tigara aia, ca-mi vine tot fumul in nas!

Acu’ nu stiu cum sunteti voi, dar eu am un pitic undeva in fundul capului care reactioneaza prost de tot cand aude „recomandari” din astea fara sens, spuse si pe un ton agresiv. Si are tendinta sa faca fix pe dos, fata de indicatiile primite. Continuarea

2,043 cititori

Cere şi ţi se va da

Sămbătă seara am ieşit cu prietenii la o bere. E mişto tare să plouă rău de tot şi tu să stai la o terasa încalzită, să priveşti cum cade apă din cer cu nemiluita, în timp ce sorbi diverse licori aducătoare de bună dispoziţie (pepsi?).

Bineînţeles că, vrând-nevrând, subiectul discuţiei a alunecat spre celebrul (de acum) Poptămaş. Cum eu sunt direct implicat in subiect, baieţii m-au rugat să-i aduc la zi (mă rog, era seară spre noapte) cu subiectul. Pentru că-mi face o deosebită plăcere, le-am îndeplinit dorinţa. Continuarea

2,843 cititori

Primul zbor

Decembrie 2006. O zi urata si rece ca toate celealte, ce incep in noiembrie si se mai termina in mai. Aveam ceva treaba pe la birou si am ramas, dupa program (nu, nu cautam pornache). Si bine am facut. La un moment dat, incepe sa-mi licare o fereastra de mess. Al meu sef taman imi scria ceva. Cum se afla prin cele strainataturi haine, am zis sa vad despre ce-i vorba, ca poate o fi ceva important. Era. Mai important de atat, nu s-ar fi putut, cel putin in acceptiunea mea. Mesajul suna cam asa: “ce-ai zice daca ti-as spune ca am doua bilete in plus, la meciul de maine” ?

“Meciul de maine”, insemna meciul Stelei de la Lyon, unde al meu boss se afla, in  calitate de invitat al unei companii, ce cu onor sponsorizeaza competitia numita “Champions League”.

M-am uitat la ceas, m-am uitat din nou la mesaj, am scuturat din cap si am raspuns ceva de genul “cred ca biletele de avion, costa o avere, de pe o zi pe alta”. Cu o mana scriam asta si cu cealalta, deja deschideam site-ul unei companii low-cost. Surprinzator, dar preturile erau rezonabile. Asa, ca pentru last minute.

“Iei doua bilete, unul pentru tine si altul pentru D. (fostul nostru sales director)”, zice bossul. “Si maine va prezentati la Lyon, la meci”. Zis si facut. Am inhatat doua bilete de avion, pentru a doua zi.

Numai ca, dupa euforia bucuriei ca o sa-i vad pe “baietii mei” la lucru, a inceput chinul. Era primul meu zbor (asta, daca nu se pune si cand am cazut dintr-un mar, prin clasa a patra). N-am dormit nici un minut in noaptea aia. Cat am incercat, cat m-am perpelit, cate oi am numarat (ca tot vorbeam de meciul Stelei), somnul nu venea si pace.

Toate povestile alea cu “avionul, cel mai sigur mijloc de transport”, mi se pareau vrajeli ordinare. “Bah, daca pica ala cu mine, maine”, era singurul gand care-mi bantuia creierul. Ca sa fie si mai clar ce traiam, m-am apucat sa-i spun “jumatatii” mele, unde aveam dositi bani. Rezerva mea pentru “zile negre”. Da, oameni buni, tampit, dar daca eu credeam ca mi-a sosit ceasul ? Bine, cand m-am intors, mi-a iesit pe nas.

Dimineata m-a prins sleit total de puteri. M-am tarat spre birou cu cele mai sumbre ganduri prin tartacuta. Misto era si ca afara era o ceata din aia laptoasa, generatoare de ganduri optimiste, cand te pregatesti de decolare.

La firma, urma sa ma intalnesc cu D. si pe la ora 12.00 s-o taiem spre aeroport. Numai ca pe la ora unspe, omul a disparut din peisaj si nu-l mai gaseam nicaieri. Pe la si jumatate, usor m-am panicat si l-am sunat pe mobil. Nu raspundea. Prost moment isi alesese de glume cu mine, care aveam psihicul unei mate, ce tocmai zarise noul dobermann al familiei.

Intr-un final l-am gasit. Colegul meu tragea sa moara, intins in masina, prada celei mai nasoale crize de bila din viata lui. Se suise la volan, sa plece spre un spital, dar era atat de “terminat”, ca mai putea doar sa zaca pe una din banchete. La spital a si ajuns, cu alt coleg de-ai mei. Nici gand sa mai plece cu mine la meci.

Fratilor, omului ala ii era groaznic de rau si in mintea mea inflorise, in toata splendoarea lui, un singur gand: asa mi-a fost scris, sa plec singur, ca sa mor doar eu. Va jur ca imi imaginam titlurile de a doua zi din presa “Salvat de o criza de bila”, “Unul moare si celalat traieste” sau “Friptura de porc, cu sos, m-a salvat de la moarte”. Am fost absolut convins ca, ce se intampla, e semn ca nu mai trebuie sa plec. De fapt, chiar am fost la un pas s-o fac. Nu pot sa va reproduc ce m-a convins sa iau drumul aeroportului. Si anume niste expresii, nu tocmai ortodoxe, ale Big Boss-ului (ceva cu mama, dat afara de la munca si inca niste chestii dragute).

La aeroport, toate erau bune. Teren plat fiind, ceata era olecuta mai deasa ca in oras. Oscilam, de voie, intre doua ganduri: sa ma sinucid (ca sa mearga mai repede treaba) sau sa-mi dau demisia si sa fug unde-oi vedea cu ochii. M-am mai intremat, cand au inceput sa se afiseze cursele amanate din cauza cetii. Respectiv, toate. Una dupa alta erau “postponed”. Pai da, asa mai zic si eu. Doar nu putea sa-mi reprosese mie nimeni, ca nu s-a mai zburat. Hihihi, deja jubilam.

Cursa mea a fost singura care a plecat in dupa-amiaza aia. Singura! Cand a anutat aia prin statie  “pasagerii cursei X, pentru Lyon, sa se prezinte la poarta de imbarcare”, cu coada ochiului mi s-a parut c-o zaresc pe bunica-mea, care imi face cu mana. Bunica-mea ne-a parasit de vreo 15 ani asa.

mihai_vasilescu_catastrofa

sursa foto

Ce sa va mai spun? Ca nu ajuta deloc la psihic, ca in cursul decolarii sa ai fix langa tine o matroana din Rusia care isi face de patrusopt de ori semnul crucii si scoate sunete ininteligibile? Ca ii aveam pe doi in spate, care vorbeau de sansele de supravietuire daca pici in apa, spre deosebire de aterizarea fortata in munti ? Ca m-am intrebat de vreo patrusute de ori “ce mortii ma-sii caut eu aici”? Ca inainte de aterizarea la Lyon, a facut avionul o volta, de s-au deschis cutiile alea cu bagaje de deasupra ? Nu va mai zic, ca sa nu credeti ca sunt eu rau intentionat.

mihai_vasilescu_parasuta

sursa foto

Steaua a facut egal, dupa ce a condus. Practic vorbind, sansele sa mor au fost mai mari la stadion, pentru sunetele pe care le-am scos cand a marcat Dica.

La voi cum a fost primul zbor ? Ceva peripetii ?

1,642 cititori

Doua scurte

Metamorfoza

Nu stiu cum stati voi, dar eu am un vecin. Genul ala despre care nu-ti imaginezi din ce traieste si pe care il gasesti afara in fata blocului, cu o bere la pet in mana, si vara si iarna. Si dimineata si seara. Si pe patruzeci de grade si pe minus douazeci. E imposibil sa nu stiti despre ce vorbesc, cred ca toate blocurile din tara au cate un specimen din asta. Sau chiar mai multe.

Mi-era absolut indiferentă prezenta lui, pana in momentul cand m-a vazut fumand si mi-a cerut o tigară, pe care i-am dat-o. Mare greseala. Continuarea

2,453 cititori

Gourmet

Cu ceva vreme in urma, inainte de „criza”, in firma noastra exista un obicei. Bun, zic eu. O data la doua-trei saptamani, Vinerea dupa program, se iesea la masa. In grup. Sa mai socializam, sa mai ne cunoastem, ca sa zic asa. Mai bei o bere, mai mananci o aluna, parca se leaga altfel discutiile. Uneori ne strangeam multi, alteori cativa, dar era o treaba buna. Oamenii se apropie cand interactioneaza si in afara mediului de la munca. Mai afli cate ceva despre ei, le mai spui despre tine. Se incheaga o echipa. Pai credeti ca antrenorii de la fotbal degeaba insista pe iesirile in grup? Nici pomeneala, stiu ei ce stiu. Continuarea

2,975 cititori

Cine are iepure, are parte

V-am mai spus ca cei batrani din blocul in care am copilarit au fost productivi, nu gluma. A se citi ca eram multi copii, de varste apropiate. Ei bine, dupa ce s-au dus anii aia fara griji, cand ne peocupa doar cum sa ne petrecem timpul mai misto si ne intreceam in cretinisme, au inceput si chestiile mai serioase, gen examene. Intai cele de liceu apoi admiterile pe la facultati. Era ca dracu’ daca picai, ca incepeau mistourile si te faceai de un cacat celebru. Cata vreme a fost la nivel de liceu, lucrurile au mers struna. Toata lumea s-a descurcat si a ajuns prin locurile in care si-a dorit.

Treaba s-a imputit odata cu intrarea la facultate. Continuarea

1,564 cititori

Nu am chef

Nu am chef deloc. E week-end si ar cam fi cazul sa incep sa scriu articolul pentru Luni. Nu de alta dar v-am obisnuit sa va hliziti la cafeaua de dimineata. Iar eu nu am chef sa prestez. Si cum facem? Ar trebui sa nu scriu daca nu-mi vine, nu?

Pai nu merge asa. Ca imediat incep sa ma gandesc “oamenii aia ce-or sa zica dimineata, dupa mini-vacanta, cand au chef de lucru ca măgarul de bata si or sa vada ca i-ai lasat pe sec”? Da, in imaginatia mea, cam asa se desfasoara lucrurile. Vizualizez cum ajunge omu’ la birou, deschide calculatorul, înjură cu spor “rasnita” care se misca infect si apoi intra, cu un zâmbet in coltul gurii, pe blogul meu. Care pentru el este singurul si, implicit, cel mai misto loc de relaxare din lume. Continuarea