Știți voi poveștile alea despre copiii care sunt aidoma unor îngerași și cât de frumos e să ai grijă de ei, să-i privești când dorm, să-i învelești și să le veghezi zâmbetul gingaș de pe față? Ei bine, de-aia sunt povești, pentru că nimeni niciodată n-a putut dovedi că trei copii adunați în același loc se opresc vreodată din alergat, vorbit, cântat, răcnit, dansat și alte chestii drăguțe, de același gen, pe care le pot executa cu voioșie ore întregi, în timp ce tu te uiți la ei și începi să te întrebi cam cât ai putea supraviețui pe Vârful Negoiu dacă pleci doar cu hainele de pe tine și mânânci doar ce vânezi. Continuarea
Category Archives: asa cum le-am trait
De unde ai atâția bani?
Am ieșit mult din țară în ultimii ani, motiv pentru care am primit de câteva ori, mai pe față sau mai voalat, întrebarea ”de unde naiba ai atâția bani?”. Iar pe mine mă pufnește râsul de fiecare dată când o aud. Cred că, cumva, ne-a rămas tipărit în acidul dezoxiribonucleic că-ți trebuie mulți bani ca să vizitezi Europa. Ceea ce este complet fals.
Coadă de bou
Din motive lesne de înțeles, n-am prea avut cum să mă ating de blog zilele astea. Am prins o vreme la Roma, de parcă e început de iunie, nu mijloc de octombrie. Așa c-am stat pe străzi de dimineață până noaptea âărziu. Nfine, înțelgeți voi ce și cum.
Ba al meu
Autobuzul care ne duce spre avionul de Roma pune frână brusc. Șoferul coboară geamul și zbiară către șoferul altui autobuz oprit în față.
– Băăă, ăsta e al meu.
Și-i arată cu degetul spre avionul lângă care se pregătea celălalt să tragă. Ăla se uită zeflemitor la șoferul nostru și dă a lehamite din mână:
– Vezi-ți, bă, de treabă, că ăsta e al meu. Continuarea
Pauză competițională
Pentru că ieri și alaltăieri efectiv n-am avut cum să mă apropii de laptop și nici să stau pe interneți, azi avem pauză competițională pe blog. O să vă povestesc zilele astea cum și de ce, pentru c-am fost într-un loc mișto, unul dintre cele mai mișto pe care le-am văzut în ultima vreme.
Am totuși o constatare de făcut. După ce-am citit toate comentariile (în special cele de pe pagina de facebook) la textul despre sacrificatul pentru copii, mi-am dat seama că rata de analfabetism funcțional în rândul adulților cu acces la internet este îngrijorător de mare.
Se pare c-am făcut și eu ceva bine pe lumea asta
Zilele astea fie-mea este between jobs. Sau, mai pe românește și ca să nu mai folosim jargonul de corporație, își caută de muncă. Site-uri, cv-uri, aplicații, telefoane, interviuri, emoții, așteptare, știți rețeta, nu e nevoie să vă învăț eu cum se face.
Well, săptămâna trecută, după vreo lună de alergătură asiduuă, ajunge la interviu la unul dintre cei mai mari angajatori privați din țara asta.
Întâmplator (sau poate nu chiar așa de întâmplător) mă aflu în situația în care cunosc multă lume din compania respectivă. Gen, aș putea să apelez oricând la poziția numărul doi din firmă sau, cu puțin îngroșat de obraz, chiar la CEO. Continuarea
Ce oameni răi, domnule
Traversam Calea Victorei acum câteva minute și, absolut surprinzător, nu eram cu capul băgat în telefon până-n gât. Ceea ce se pare c-a fost un lucru de bun augur, c-așa am putut să observ la timp un mercedes care venea lansat spre trecerea de pietoni pe care tocmai binevoiam să mă aflu.
La volan, o tipă care se uita liniștită pe pereți. La propriu. Femeia studia foarte concentrată unul dintre blocurile din stânga, în timp ce mașina ei venea drept spre mine. Continuarea
Nu știi să conduci
După ce mi-am luat permisul de conducere, m-am înființat la taică-meu și l-am rugat să-mi dea și mie mașina pentru o tură prin oraș. Mi-a râs în nas, evident. O dată, de două ori, de trei ori, de fiecare dată când i-o ceream, îmi explica sfătos că nu-mi dă nimic și că trebuie să-mi pun pofta în cui.
Dar ce nu știa el era că eu găsisem locul unde ținea cheile de rezervă. Așa că, după câteva tentative din astea nereușite și rugăminți să-mi dea mașina de bună voie, am început să mă gândesc cum să fac s-o iau măcar ziua, când omu’ era la muncă. Pentru că, da, taică-meu se ducea la serviciu cu autobuzul, doar nu era nebun să meargă cu mașina, comoara lui trebuia să stea nemișcată în parcare, ca să-mi facă mie-n ciudă.
Dulie
Eram la volan, mă duceam spre Munchen, și-i dădeam tare că n-aveam de gând să mă opresc nicăieri. Nu că n-aș fi vrut, dar singurii bani pe care i-ai fi găsit pe la mine prin buzunare de-abia îmi ajungeau să mănânc și să bag benzină. Așa că, între să dorm în vreo parcare de prin Austria sau să ajung dintr-o bucată la Munchen, am ales a doua variantă.
Aproape se înserase, trecusem și de Sibiu de ceva vreme, mă îndreptam vertiginos spre Nădlac când am observat că nu nu-mi merge un far pe faza scurtă. Hai s-o rezolv la vreun service până trec granița, zic, ca să nu mă potcovească vecinii unguri cu vreo amendă pe care oricum n-aveam cu ce s-o plătesc.
Legile sunt doar pentru proști
În această viață am fost la o singură conferință de presă susținută de un politician și mi-a venit să vomit, să fac atac de apoplexie și să omor pe cineva, toate astea în același timp. Omul fusese ministru măcar într-un guvern post-decembrist (dacă nu cumva chiar în două), guvern în care n-a făcut nimic în afară de a-și crește averea lui personală, lucru care nu-l împiedica să abereze voios la conferință și sa le explice celor de față cum o să ducă el România pe cele mai înalte culmi de prosperitate și cum, dacă va ieși el președinte, PIB-ul va geme sub propria-i greutate și, pe scurt, va scoate țara din noroi de-or să emigreze jumatate din nemți și-or să vină aici, doar-doar o să-i lăsăm să ne spele wc-urile. Continuarea
La ce naiba folosește o mașină de spălat vase?
Pe vremea când radarul uman încă nu era radar uman (adică era, dar n-aveam de unde să bănuiesc asta) și se mulțumea doar cu statutul de cea mai mișto femeie din lume, m-a invitat într-o seară să mâncăm la ea. Probabil voia să mă testeze, voia să se asigure, fără eventuali martori, că nu cioflăi și nu mestec cu gura deschisă sau ceva. Având în vedere că n-a fugit nimeni pe Jepii Mici după experiența asta, probabil c-am trecut testul cu bine. Probabil.
Dar dacă tot absolvisem magna cum laude, mi-am zis că e acum ori niciodată, trebuie s-o impresionez definitiv și irevocabil. Așa că, după ce ne-am ridicat de la masă, am zis flegmatic că vreau să spăl eu vasele. Un veritabil act de curaj, aș spune, având în vedere că nu mai atinsesem o farfurie și un burete de vase, simultan, din cuaternarul timpuriu. Dar mă bazam pe faptul că spălatul de vase e ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată.