Trebuie să vă povestesc, că e amuzant. Zilele trecute am primit ceva notificare de la RoStar. Cetățenii producători de biscuiți mă somează să șterg articolul în care povestesc despre cum s-a ajuns la asocierea cel puțin dubioasă (ca să folosesc un eufemism) dintre produsele lor și Adolf Hitler. Ei bine, treaba asta mi s-a părut deosebit de… ăăă… hazlie.
Category Archives: asa cum le-am trait
You’re gorgeous. Sau ceva.
Știți voi momentele alea în care rămâi în cap cu o piesă auzită la radio sau mai știu io pe unde? Și oricât te-ai chinui, nu poți să scapi de ea, ba mai mult, te mai și trezești cântând-o, deși nu ai nici cea mai vagă intenție să faci asta. Și, mai ales, deși abilitățile tale vocale nu te-ar recomanda pentru așa ceva.
Well, fix asta am pățit luni seară. Eram înca la birou, ascultam emisiunea lui Stanca (ne obligă să-l ascultăm, a doua zi ne întreabă prin sondaj si, dacă nu știm răspunsul, ne taie din salarii), când într-una dintre pauze a fost piesa aia “you’re gorgeous”. O știți, nu? Trebuie s-o știți, toată lumea o știe. Și gata, practic s-a terminat, din momentul ăla orice-aș fi făcut, melodia se rotea în loop la mine-n cap. Evident, o și cântam cu voce tare ca să fie treaba treabă. Partea bună e că într-un târziu am adormit. Cum naiba să nu adormi când cineva îți cântă atât de mișto. Chiar dacă cineva ăla ești tu. Nfine, detalii.
Care e adevărata problemă
Eram la o terasă în centrul vechi și la un moment dat, de nicăieri, a apărut un cetățean cerșetor care m-a abordat direct:
– Șefu’, dă-mi și mie niște bani să-mi iau o bere.
Punct.
Și cum mie-mi plac oamenii asumați care sunt în stare să-ți spună în față ce vor de la tine, am scos 5 lei și i-am dat fără să mai pun întrebări inutile. Pentru că de ce să mai pierd timpul cu detalii nesemnificative, când era clar pentru ce vrea banii, omul și-a exprimat o nevoie clară, nu m-a luat cu ”îmi mor copilașii de foame acasă” și alte labe de același gen. A vrut bani de-o bere, dacă tot aveam cash la mine, i-am dat. Atât de simplu.
Dacă nici de 1 Aprilie, atunci când?
Ieri cam pe la ora asta, mi-am zis că n-ar fi rău să vă fac astăzi o aroganță, dacă tot e 1 Aprilie. Inițial mă gândisem să vă spun c-am decis să iau calea celor sfinte, să mă calugăresc, dar aveam oreșce dubii c-ar pune cineva botul. Dăncilă să fii și tot n-aveai cum să crezi așa ceva. Noroc că până la urmă m-am sfătuit cu cineva mai deștept decât mine care mi-a dat ideea cu PSD-ul. Care idee venea la fix după mizeria cu Carmen Avram. Și-a ieșit mișto. 🙂
Mno, acum, ce concluzii am tras după jumătatea asta de zi?
Hai să facem lucrurile să se miște!
LATER EDIT: Ca să se dezpanicheze cei care se panicaseră. Ar vrea ei ăia de la PSD să mă duc acolo, dar nu în această viață.
Sunteți primii care află vestea pe care tocmai o să v-o dau, pentru că așa mi se pare normal, să încep cu voi, cei care mi-ați fost mereu alături.
În ultimele săptămâni am avut o serie de negocieri cu consilieri ai partidului de guvernământ, negocieri care s-au încheiat ieri, duminică, târziu în noapte, și în urma cărora am acceptat să fiu, începând de săptămâna viitoare, consilier pe partea de comunicare al Partidului Social Democrat.
Probabil că mulți dintre voi se vor întreba de ce-am luat decizia asta. În primul și în primul rând pentru că o consider o provocare uriașă, ce poate fi mai incitant decât să știi că te vei ocupa de comunicare pentru cel mai mare partid din România – cel care, mai mult ca sigur, se va mai afla la guvernare cel puțin încă cinci ani și jumătate?
Vreau să fac lucruri mișto, vreau să ajut partidul să iasă din conul de umbră în care a intrat și din care poate ieși doar cu ajutorul nostru, al tuturor. Până la urmă, peste tot, oriunde te-ai duce, o să realizezi că există și oameni buni, oameni capabili, oameni care-și doresc să facă ceva pentru cei din jur, oameni implicați care vor și pot să facă lucrurile să se miște. Și exact asta am de gând să fac pe bucata care mi-a fost încredințată: să fac lucrurile să se miște, dar altfel decât s-au mișcat până acum.
Ca să fie foarte clar, am luat decizia asta după ce-am avut și o discuție între patru ochi cu Liviu Dragnea. Președintele PSD m-a asigurat că voi avea mână liberă, toată susținerea partidului și toată logistica de care voi avea nevoie pentru a reuși să comunicăm care sunt adevăratele noastre valori și modul în care România trebuie repusă pe direcția cea bună. Pentru că, până la urmă, cred că asta este singura și adevărata problemă a PSD: oamenii de aici vor și pot să facă lucruri bune, dar până acum n-au știut să le comunice.
România, îndrăznește să crezi!
Mai bine tragi pe dreapta
Mi s-a întâmplat o singuă dată. Eram încă student, lucram la Pizza Hut și-mi cumpărasem prima mea mașină, o Dacie 1100. Doamne, ce dor mi-e de ea uneori, cred c-a fost mașina la care am ținut cel mai mult în această viață și, dacă n-o făceam praf într-o iarnă pe autostradă, aș mai fi avut-o și acum. Enfin, asta e altă poveste, poate v-o zic cu altă ocazie.
Revenind. Am plecat la mare după mai bine de 24 de ore în care nu dormisem nici măcar o secundă. N-am plecat singur, eram cu un prieten pe care l-am rugat cu cerul și cu pâmântul să nu adoarmă, să mă țină de vorbă, să fie acolo cu mine. Ți-ai găsit, a adormit cât încâ nu ieșisem bine din București.
În viață trebuie să ai curaj
Sâmbătă dimineață am luat, în sfârșit, una dintre cele mai curajoase hotărâri din această viață. A fost un moment de declic pe care poate îl ai doar de câteva ori, dacă îl ai, pe parcursul unei întregi existențe, un moment zero dincolo de care începi să vezi lucrurile cu totul altfel. Pentru că, odată trecut de el, pur și simplu simți cum tot ceea ce până atunci părea neclar devine dintr-o dată limpede și capătă sens. Un sens nou, luminos.
Odată făcut pasul ăsta, o să constați, la modul propriu, cum lucruri care până atunci abia se deslușeau, ca prin ceață, acum capătă contur, capătă un sens, capătă o nouă identitate.
Este momentul ACELA în care-ți zici “gata, suficient, mi-a ajuns, pănă aici a fost” și privești într-o lume nouă ce, parcă, se deschide pentru prima oară în fața ochilor tăi.
Pentru că, da, sâmbătă dimineață, am șters de praf ecranul laptopului.
Ia să v-aud, voi când ați făcut ultima oară ceva atât de nebunesc?
Animalele nu-s ca oamenii
Știți voi momentul ăla în care ești la masă și un animal cu patru picioare se proptește lângă tine și face fața aia de cerșetor care spune: “dă-mi, bă, și mie din ce mănânânci tu acolo”? Și oricât încerci să-l ignori, să te prefaci că nu-i vezi ochii de milog și te uiți în altă parte sau te bagi că citești ceva în telefon, ȘTII că e acolo și știi că la primul contact vizual o să-l vezi cum începe din nou: “hai, coae, ce zici, îmi dai și mie din chestia aia bună”?
Și tu în continuare nu-i dai. Și el în continuare face ce știe el mai bine. Ș-atunci, pentru că ești un individ slab, ca mine, și ca să nu-i mai vezi moaca de milog cerșetor șantajist emoțional îi bagi sub nas o bucată din ce mănânci tu. Poate chiar două. Că, na, e și el ca un om și-i e poftă. Continuarea
Șî acu’?
Scurt, câteva concluzii după #Șîeu, cel mai tare protest la care am asistat în această viață. Și nu mă refer aici la oamenii prezenți la fața locului, ci la modul halucinant în care vedeam ieri cum curgeau mesajele și postările de la oameni care #șîei stăteau, din toată țara. Probabil doar #rezist și #muiepsd se mai pot compara ca amploare, dar acolo este vorba despre cu totul altceva.
Cel mai tare mă amuză (sau mă scârbesc, după caz) declarațiile ironice de genul: Și la ce v-a folosit c-ați stat 15 minute? Ce-ați rezolvat? De mâine o să aveți autostrăzi?
Nu te despărți prin telefon!
Sunt în aeroport vârât în cașcarabeta aia pentru fumători. Brusc, de la masa din spatele meu se aude:
– Nu urla!
Mă întorc să văd cine urlă, dar nu identific decât o tipă care vorbește la telefon. Mbine, îmi zic, și dau să-mi reiau scrolatul prin feed, dar n-apuc:
– Nu înțelegi pentru că în relația asta 99,99% se întâmplă doar ce vrei tu, Remus.
Depinde din ce unghi privești lucrurile
Veneam de la Vâlcea spre București. Am mers blană o perioadă, după care pe niște serpentine de pe Dealu Negru s-a împuțit treaba. Nu că se stătea, dar era o coloană din aia lungă de nu-i vedeai capătul, chestie care pe mine mă enervează teribil pentru ca răbdarea, mai ales la volan, nu prea se numără printre numeroasele mele calități.
Dar, pentru că fratele vostru cunoaște drumul ăla cu ochii închiși (practic, aș scoate un timp rezonabil si cu trotineta), am început operațiunea “hai să-i depășim pe toți, că în coloana asta murim cu zile”. Și dă-i, unu’ câte unu’, unde se putea și câte doi-trei-patru, am început să avansez. Pare complicat, da’ nu e. Pe traseul ăsta, cetățenii șoferi preferă să meargă în coloană, pentru că nu cunosc drumul și pentru că Dealu Negru are și-o reputație destul de duboiasă. Mno, numai când auzi “negru” și te gândești la ce-i mai rău. Pun pariu ca dacă se numea Dealu Bej sau Dealu Fuchisa nu mai avea nimeni nicio problemă. Continuarea