5,176 cititori

Șî acu’?

Scurt, câteva concluzii după #Șîeu, cel mai tare protest la care am asistat în această viață. Și nu mă refer aici la oamenii prezenți la fața locului, ci la modul halucinant în care vedeam ieri cum curgeau mesajele și postările de la oameni care #șîei stăteau, din toată țara. Probabil doar #rezist și #muiepsd se mai pot compara ca amploare, dar acolo este vorba despre cu totul altceva.

Cel mai tare mă amuză (sau mă scârbesc, după caz) declarațiile ironice de genul: Și la ce v-a folosit c-ați stat 15 minute? Ce-ați rezolvat? De mâine o să aveți autostrăzi?

Continuarea

5,739 cititori

Nu te despărți prin telefon!

Sunt în aeroport vârât în cașcarabeta aia pentru fumători. Brusc, de la masa din spatele meu se aude:

– Nu urla!

Mă întorc să văd cine urlă, dar nu identific decât o tipă care vorbește la telefon. Mbine, îmi zic, și dau să-mi reiau scrolatul prin feed, dar n-apuc:

– Nu înțelegi pentru că în relația asta 99,99% se întâmplă doar ce vrei tu, Remus.

Continuarea

6,297 cititori

Depinde din ce unghi privești lucrurile

Veneam de la Vâlcea spre București. Am mers blană o perioadă, după care pe niște serpentine de pe Dealu Negru s-a împuțit treaba. Nu că se stătea, dar era o coloană din aia lungă de nu-i vedeai capătul, chestie care pe mine mă enervează teribil pentru ca răbdarea, mai ales la volan, nu prea se numără printre numeroasele mele calități.

Dar, pentru că fratele vostru cunoaște drumul ăla cu ochii închiși (practic, aș scoate un timp rezonabil si cu trotineta), am început operațiunea “hai să-i depășim pe toți, că în coloana asta murim cu zile”. Și dă-i, unu’ câte unu’, unde se putea și câte doi-trei-patru, am început să avansez. Pare complicat, da’ nu e. Pe traseul ăsta, cetățenii șoferi preferă să meargă în coloană, pentru că nu cunosc drumul și pentru că Dealu Negru are și-o reputație destul de duboiasă. Mno, numai când auzi “negru” și te gândești la ce-i mai rău. Pun pariu ca dacă se numea Dealu Bej sau Dealu Fuchisa nu mai avea nimeni nicio problemă. Continuarea

25,791 cititori

Am stat de vorbă cu Ștefan Mandachi

Ieri pe la ora patru mi-a sunat telefonul. Știam cine mă sună, dar adevărata surpriză am avut-o când am aflat de ce mă sună:

– E Ștefan Mandachi în București și-ar vrea să vă întâlniți, poți?

– Pot.

Și cam așa s-a făcut c-am stat ieri seară de vorbă, ca băieții, mai bine de trei ore, cu omul momentului în România. De povestit, am povestit multe, c-așa e la bere, dar eu m-am dus acolo cu câteva chestii în minte pe care voiam să le aflu chiar de la sursă.

În primul și-n prmul rând trebuie să vă spun că omul e nebun, în sensul cel mai bun al acestui cuvânt. E un tip care crede cu tărie în ce spune și căruia i se luminează ochii de fiecare dată când povestește despre ce i s-a întâmplat în ultimele zile. Pentru că nici lui nu-i vine să creadă, i se pare că trăiește un vis.

Continuarea

6,705 cititori

Parcare laterală știți să faceți?

L-am văzut de departe, încă de când am ieșit de pe scară, cum se chinuiește să-și facă loc dintre alte două mașini. E un logan roșu coca-cola care încearcă să iasă cu fața, nu reușește, dă cu spatele, după care iar încearcă să iasă cu fața, iar nu reușește, iar dă cu spatele, și tot așa, aceeași manevră repetată la infinit de parcă asist la reinterpretarea modernă a mitului lui Sisif. Doar că în loc de munte și bolovan, acum avem de-a face cu un ambreiaj, o accelerație și-un volan.

După ce m-am apropiat, am văzut-o și pe tipa care-l conducea pe loganul roșu coca-cola, moment în care mi-au trecut prin minte toate bancurile despre femei și parcarea laterală. Dar, pentru că părea nițeluș stresată, m-am gândit că nu e timp de bancuri și mai bine s-o ajut cumva, c-așa sunt io, altruist. Ceea ce am și executat. Continuarea

3,302 cititori

ȘASE

Azi, acest blog împlinește șase ani. Habar nu am când au trecut, dar e foarte bine c-au trecut, e foarte bine că nu m-am plictisit și e foarte bine că există șanse să mai treacă măcar încă pe atât. Iar vouă, celor care-mi citiți zilnic aberațiile, vă mulțumesc! Mă înclin!

Partea și mai mișto este că vineri a primit și primul cadou de ziua lui. Da, da, el, blogul. Serios, m-am trezit la birou cu o sticlă de șampanie, personalizată, fix pentru el. Și să știți că e foarte tare senzația să vezi că i-a păsat cuiva îndeajuns de mult de blogul ăsta încât să caute data primului articol publicat și să-i trimită un cadou. Te lasă așa cu senzația că n-ai muncit degeaba. Continuarea

6,775 cititori

Cum ajungi să puți?

Ieri dimineață când am intrat în metrou am crezut c-am pășit într-o lume paralelă. Vagonul era aproape gol, deși eu nu schimbasem nimic la ora de plecare spre muncă. M-am și dat înapoi doi pași ca să văd dacă n-am nimerit naiba în metroul spre rai sau ceva. Nope, era ăla bun, de Pipera.

Ulterior, când am ajuns și la mega și-am văzut că sunt fix doi oameni la casă, la aceeași oră la care de obicei coada ajunge până în fundu’ magazinului, mi-am zis că sigur-sigur ori este efectul întârziat al lui Velăntaines Dei, ori deja a început lumea să se acundă prin munți de frica lui 1 Martie. Caz în care aș vrea să le transmit că e cam devreme, băieți, ce naiba faceți mai bine de o săptămână pe Jepii Mici, din ce trăiți? Din ce vânați? Foarte dubios, vă spun. Continuarea

10,503 cititori

Cât tupeu să ai, cât?

Odată cu mine s-a mai urcat în metrou o blondă diafană însoțită de un cetățean care arăta ca o combinație de lumberjack cu hipster. Mai spre prima variantă, dacă e să mă întrebi pe mine. Mi-au atras atenția pentru că păreau ușor incompatibili, dar după ce-au venit chiar lângă mine, m-am dumirit repede că nu sunt împreună și m-am liniștit. Nu c-aș fi fost foarte neliniștit, dar orișcât.

Au vorbit ei ce-au vorbit și, la Unirii, tânărul lumberjack hipsterizat a coborât. Moment în care de undeva din vagon a apărut un fel de copie nereușită a lui Jason Statham (mă rog, nu neapărat nereușită, dar arăta ca un Statham chinuit de dureri de ficat, dizenterie și abcces dentar) care s-a înfiițnat scurt lângă blonda noastră diafană, acum rămasă singură.

– Bună, zice sosia lui Statham, te știu de undeva. Continuarea

6,807 cititori

Cel mai prost hacker din univers

Vinerea trecută, pe când munceam cu drag și spor în cooperativa de digital, m-am trezit că-mi intră un email în inbox.

Mno, asta n-ar fi ceva deosebit, că email-uri primesc destul de des, slavă tatălui tâmplarului, chiar prea des după gustul meu, dar când am văzut expeditorul am crezut că m-am tâmpit, nu de alta, dar expeditor eram tot eu. Și cum în momentul ăla executam cu totul altceva, am zis că precis m-am dus cu capu’ și nu mai știu ce fac. Prin urmare, am dat click și-am deschis email-ul să vad și io ce mi-am trimis. Well, cam asta-mi trimisesem (mai bine zis, primisem):

Continuarea

9,067 cititori

Frozen (b)rain

Cred că era prin 2008 când Steaua juca la Munchen împotriva lui Bayern în grupele Champions League (ce vremuri!). În România era un noiembrie târziu, gri, nu foarte geros și fără zăpadă. Nu și în Germania. Chiar în ziua dinaintea meciului, am intrat pe prognoza meteo și-am văzut că la Munchen ninge de rupe. Nasoală treabă.

Am plecat la meci gândindu-mă cam cât ghinon pot să am să ningă la nemți fix în alea două zile pe care le aveam și eu pentru hălăduit prin Munchen. Mă și vedeam înotând prin troiene pe-acolo, ud, înghețat și zgribulit, căutând adăpost din berărie în berărie. Continuarea

7,982 cititori

Te calc în picioare, nenorocitule!

Alaltăieri dimineață am parcat cam departe de birou. Că-n zonă nu-s niciodată locuri de parcare, nici măcar pe 1 ianuarie. Pe când mă deplasam voios să văd în ce stare se prezintă Suzana și Vasile după concertul nocturn de petarde și artificii, m-am intersectat cu o doamnă care ducea de mână un băiețel de vreo patru-cinci ani.

Exact, dar exact când treceau prin dreptul meu, am auzit-o pe femeie scrâșnind din dinți și aruncând cu ură spre ăla mic:

Continuarea