11,121 cititori

Aici sau la pachet?

Ieri dimineață m-am oprit la patiseria dă hipsteri de lângă cooperativa de digital. Eram cu glicemia scăzută și-aș fi băgat niște oareșece dulce, sau sărat, sau orice, numai s-o urc naibii la loc. Deci, cum s-ar zice, m-am oprit din rațiuni de sănătate, nu din alte motive.

Am intrat.

Continuarea

6,983 cititori

Credeai că nu există unicorni roz?

Să vă povestesc o chestie. Aveam în casă patru saci cu jucării și haine pentru copii. Bine, poate că nu erau chiar saci, mai degrabă săculeți, dar să știți că erau deosebit de încăpători. La partea cu jucăriile, a se citi „plușuri” de genul cățeluși, pisicuțe, ursuleți și un procent covârșitor de unicorni roz și lila. Și jucăriile și hainele erau în perfectă stare, spălate și aranjate, numai bune de dat unor copii care să se bucure de ele. Ceea ce am și încercat să execut.

Cam prin august așa, am vrut să le duc la un adăpost pentru copii pe care-l știu eu și unde am mai dus de-a lungul vremii lucruri. Doar că, ce sa vezi, când am sunat, lumea de pe acolo era în tabără la mare, cu copiii. și n-avea cine să-mi preia jucăriile. Am stabilit că mai revin eu, dar n-am mai revenit și uite-așa jucăriile și hainele au rămas la mine în dulap cale de câteva luni bune. Continuarea

18,327 cititori

De Prost, Doamne

Acesta este un dialog real, cu o persoană reală, angajată la DPD România. Persoană la care să nu vă imaginați că e simplu de ajuns, trebuie să ai un munte de voință și o tonă de noroc ca să poți vorbi cu cineva de la această minunată firmă de curierat. Procedeul este relativ simplu: intri pe site, găsești numărul de telefon de la „realții cu clienții”, îl formezi, pui telefonul pe speaker, îl așezi pe birou și-ți vezi de treabă. Dacă ai suficientă răbdare, până la urmă o să-ți răspundă cineva. Bine, nu se știe când, dar astea-s doar niște amănunte insignifiante. Continuarea

4,550 cititori

Aproape pauză

Și zic “aproape” doar așa ca să nu pară c-o frec degeaba pe-aici, deși ar fi purul adevăr.

Mdeci, azi e aproape pauză, pentru că ieri am sărbătorit cu regina fashion-ului, după care am ajuns acasă și-am continuat să sărbătorim, prin urmare laptop-ul a rămas acolo unde-i stă lui cel mai bine: în rucsac.

Ah, să nu uit, am primit aproape cel mai mișto cadou din viața mea Și zic “aproape” ca să nu-și ia nasul la purtare cea mai mișto femeie din lume, pentru că chiar e cel mai mișto: un S10+, boss, bijuterie, nu alta. Prin urmare, cine naiba a mai avut timp de căutat subiecte pentru blog? Continuarea

12,563 cititori

Epopeea Ikea continuă cu episodul ”hai să ne batem joc de prost”

Mdeci, hai să vă povestesc continuarea, că deja devine amuzant.

Ca să înțelegeți contextul corect, să vă zic exact cum stau lucrurile. Vă ziceam c-am fost sâmbătă la ikea, am găsit un produs care îmi trebuia și-am vrut să-l cumpăr. Dar, pentru că viața este complexă și prezintă multe aspecte, nu s-a putut. Produsul respectiv nu era pe stoc în magazinul din Băneasa, în schimb, era pe stoc la depozitul lor din Mogoșoaia. Lucru pe care nu l-am aflat citind într-un glob de cristal, ci chiar de la un reprezentant de vânzări (dacă așa se numesc omuleții ăia în galben care tot mișună pe-acolo). Continuarea

14,169 cititori

Decât să mergi la Ikea sau la Dedeman, mai bine îți bagi un holțșurub în fund

Pentru că pierdeam o grămadă de vreme pe drumuri, între cele două case, după o lungă și matură chibzuință, io și cea mai mișto femeie din lume am hotărât să ne mutăm împreună. Și, na, cum face tot omul în situații de genul ăsta, am zis să începem cu dreptul, adică să schimbăm niște chestii de prin casă.

Prin urmare, hai la ikea, că doar nu era să rateze șansa să-mi vadă fața disperată pe culoarele alea din care nu înțeleg nimic. Doar că, la ikea am mers degeaba, sau aproape degeaba, n-aveau nimic din ce ne trebuia. Am reușit să găsim o singură chestie, dar o aveau disponibilă doar la comandă online. Bine, zic, lasă c-o comandăm pe net, hai la dedeman, că e aici aproape. Continuarea

6,190 cititori

Merg doar până aici

Pe strada unde e cooperativa de digital, e sens unic. Pentru cititorii care nu posedă permis de conducere, sens unic e atunci când pe strada respectivă mașinile au voie doar într-un singur sens, în celălat fiind interzis prin lege, gen.

Chestie care n-a împiedicat-o pe o duduie cu o alfa roșie să facă o mare dreaptă de pe Calea Victoriei și să intre enfanfare pe sens unic chiar pe când îmi mișcam eu superbul trup spre birou într-una dintre diminețile din săptămâna care tocmai se încheie glorios. Evident, s-a trezit brusc în față cu cârdul de mașini care, în prostia lor, circulau regulamentar. Continuarea

4,357 cititori

Parazit e mișto

Ziceți că v-ați săturat de politică, nu? Mbine, atunci să facem o pauză.

Duminică, în plină zi de vot, am avut aroganța s-o iau pe cea mai mișto femeie din lume și să mergem la film. Dar nu mi-a picat prea bine, vă spun. Țara fierbea, postările despre cum merge lumea la vot și cum fiecare dintre noi trebuie să avem grijă de viitorul țării curgeau, iar mie-mi ardea de producții cinematografice futile. Vă zic, am intrat în sala de cinema pe furiș, uitându-mă în stânga și-n dreapta, să nu cumva să mă vadă cineva și să tragă concluzia că-mi arde de distracție în loc să veghez la viitorul acestui neam sfânt. Groaznic, vă spun, mă ardeau remușcările ca un fier înroșit. Continuarea

5,328 cititori

Ceasul cu melodii

Nu-mi amintesc să-mi fi dorit ceva mai mult decât îmi doream un ceas din ăla cu melodii. Știți despre ce vorbesc, nu? Apăruseră prin anii ’80 și erau fița supremă, cred că nu exista adolescent din țara dacilor liberi (mă rog, pe vremea aia nu erau așa de liberi) care să nu vizeze la un ceas cu melodii.

Desigur, mai existau și alte modele de ceasuri electronice, dar toate erau apă de ploaie pe lângă el, supremul, ceasul cu șapte melodii. Doar că, evident, în condițiile în care pe vremea aia în spațiul carpato-danubiano-pontic nu se găsea nici măcar mâncare, cam care erau șansele să poți cumpăra de pe undeva un ceas cu melodii? Erau spre zero absolut, vă spun io. Continuarea

11,891 cititori

Speranța umblă roșie-n obraji

La metrou, la Victoriei, două fete, probabil studente, încearcă să intre cu același abonament. Îl bagă prima, intră, și i-l întinde peste turnicheți și celeilalte (da, da, știu e „turnichete”, dar sună ca dracu’). Asta îl bagă și ea, dar pauză, nu poate. Se uită disperată la prietena ei:

– Nu merge, scrie că abia după cinșpe minute poți să-l mai folosesti.  

Moment în care observă că mă uit la ea și se înroșește la față. Scot cartela mea și i-o intind.

– Ia, zic, intră cu asta. Continuarea