Sâmbăta trecută, zappam plictisit și m-am trezit pe ecranul tv-ului cu un meci FCSB – Dinamo. Cum era primul meci din fotbalul românesc care-mi ajungea în fața ochilor, după muuultă vreme, n-am avut de lucru și, idiot fiind, m-am uitat la tot meciul. Evident, m-am enervat îngrozitor. Am văzut două echipe extrem de slabe și niște greșeli de arbitraj pentru care tipului ăla cu fluierul ar trebui să i se interzică să mai calce vreodată în viață pe un stadion. Nici măcar ca spectator n-ar mai trebui să aibă voie, ar trebui arestat la orice tentativă de a pătrunde la vreun meci de fotbal vreodată.

Dar, mă rog, nu de asta m-am enervat, ci pentru că meciul era catalogat drept marele și unicul „derby de România”. Chestie care, pe lângă că este o minciună, mi se pare și de un prost gust desăvârșit, pentru că derby de România este unul singur: Steaua – Dinamo. În niciun caz Echipa lui Gigi – Dinamo.

Am mai povestit pe aici că mi-am petrecut niște ani mulți pe stadioanele din spatiul carpato-danubiano-pontic. Pentru mine nu exista să pierd vreun meci al Stelei, jucat acasă, iar când mi-o permitea timpul mergeam și în deplasare. Ca să nu mai spun c-am fost și la o grămadă de deplasări din străinătate.

N-am să uit în viața mea un Steaua – Oțelul, în Ghencea, jucat pe un minus cinșpe grade care-ți îngheța nu numai sângele în vene, dar și unicii doi neuroni. A dat Steaua repede un gol și mi-am promis că dacă mai dă încă unul, mă car acasă, pentru că gerul ăla chiar era inuman. La 2-0, Oțelul oricum nu mai avea nicio șansă să întoarcă scorul. Bineînțeles că Steaua n-a mai dat, scorul a rămas 1-0 chinuit, dar cel mai nasol era că pentru prima dată în viața mea aveam picioarele atât de înghețate, că nu le mai simțeam de la genunchi în jos. A trebuit să stau în mașină aproape o oră, cu motorul pornit și căldura la maximum, până am început să simt din nou cum trebuie frâna, accelerația și ce mai e p-acolo, ca să pot conduce până acasă.

Și povești din astea, de pe stadioane, mai am cu duiumul. Pentru că era vorba despre Steaua mea și Steaua mea merita orice sacrificiu. Păi în săptămâna dinainte de meciurile cu Dinamo nu puteam să dorm nopțile, și-acum vin ăștia să-mi spună că FCSB – Dinamo e derby de România? Nu, boss, derby de România nu mai există pentru c-am avut ghinionul ca cea mai iubită echipă de fotbal din această țară să încapă pe mâinile unui cioban. Punct.

Derby de România nu mai există pentru că FCSB nu este Steaua, la fel nici cum pârlita aia de echipă a armatei, din liga a treia, nu este Steaua. Nu știu cum să vă explic dar Steaua e una singură, Steaua e aia care a câștigat Cupa Campionilor Europeni și-a mai jucat o finală, Steaua e cea care a eliminat Valencia sau Ajax, Steaua e aia care a mai pierdut dramatic o calificare în finala cupei UEFA la Middlesbrough. Or niciuna dintre echipele astea două, nici FCSB, dar nici CSA Steaua, nu le are pe toate astea în palmares, prin urmare niciuna dintre ele nu este Steaua mea.

Pentru mine, personal, cea mai mare satisfacție pe care aș putea s-o mai am de la fenomenul fotbal intern e una singură: să nu mai calce nimeni la meciurile echipei condusă de ciobanul atotcunoscător. Bă, dar NIMENI, să joace cu stadionul gol etapă de etapă și să se întrebe oare de ce nu mai vine lumea la stadion să susțină Steaua. Pentru că aia nu e Steaua, ciobane, de-aia, că dacă era Steaua, nu te obligau să-i schimbi numele în FCSB.

Mda, știu că nu e un subiect prea pasionant, dar mai e cineva pe aici care trăiește dilema asta existențială sau eu sunt singurul?