Ultima zi de vară, cea mai urâtă zi din an

@John Temple, nu ai idee cât de mult mi-ar face plăcere, măcar să mă duc în cel mai apropiat oraș și să cheltui niște bani pe orice. Să ies măcar să mănânc o pizza. Să mă dau cu mașina pe dune, deja este un vis frumos la care nici nu îndrăznesc să sper.
Ca să îți faci o idee… de când ajung aici, ca și expat, sunt preluat cu escortă militară, trei mașini de teren, una în față și două în spate, pline cu oameni înarmați până-n dinți, până în camp în deșert.
Acolo… ni se dă mâncare la ore fixe, mâncarea nu este cine știe ce, dar nici proastă nu este, suntem scoși la muncă la ore fixe, suntem păziți de oameni înarmați, avem două perechi de garduri de vreo 3 metri jumate, ambele cu sârmă ghimpată deasupra, nu avem voie să ieșim decât cu escortă militară în afară drumul până și de la muncă… drum care este păzit mereu de câteva mașini de poliție care au ordin să tragă…
Dacă venim pe înserat, că acum la 7 seara este deja noapte, avem obligația ca în mașină să avem lumina aprinsă ca să vadă paznicii cine e în mașină și să nu ne trezim cu un glonț amical în tărtăcuță…
Un vis ce să mai… dar asta este, nu mă plâng, am venit „voluntar” aici, nu m-a obligat nimeni.

Pfoai, ce flashbacks. Soțul a lucrat 3 ani în Irak, construcție de termocentrală. Tot așa, cu escortă înarmată peste tot și cu viață majoritar în șantier păzit, împrejmuit. Mă rog, la un moment dat s-a dus din șantier (îmi scapă acum numele orașului) în Bagdad, undeva la marginea orașului, pentru câteva zile. Vorbeam cu el pe Skype și aud un zgomot puternic. Eu am înghețat, el nici n-a clipit. A, e o bombă. Da’ e-n centru, doar acolo se bombardează, pe la ambasade, nu-ți fă griji. Brrr. Ulterior mi-a arătat poze cu un piton (parcă) imens descoperit sub containerul lui (îl fascinează șerpii :-))), am aflat (de la frate-miu, care a fost și el un an acolo, cu el) cum era să fie linșat de #teamallah când a avut un conflict cu un macaragiu irakian care a lăsat macaraua neasigurată, ca să coboare repede să se roage la ora obligatorie de rugăciune sau de colegul irakian (pe care l-am cunoscut și eu prin skype) ucis când s-a dus să-și salveze sora de soțul abuziv (a lăsat în urmă o soție și trei copii). Aline, sper că mama sau iubita ta nu citesc pe-aici. 😬

Dacă n-ar avea copiii școală în mai sau n-ar fi încă parțial dependenți de noi (mă rog, ei ar sta cu mare bucurie și singuri în București, în timpul anului școlar, dacă noi am pleca în concediu pe nu știu unde, da’ încă nu suntem acolo :-D) Da’ altfel…🙋‍♀️ mi-aș lua. 😛
Anul ăsta, datorită faptului că școala s-a terminat mai devreme, mi-am luat concediu și la început de iunie. Am călătorit, am vizitat, ne-am plimbat, confort termic perfect. Știi ce frumos mi-aș lua și în mai concediu? Nu știi, da’ crede-mă pe cuvânt. :-))
Mai cred că e o lună ignorată, nu un surogat de vară. E după Paște, e înainte de finalul de an școlar, altele sunt preocupările oamenilor. Eu una, cel puțin, am ignorat-o ani buni, involuntar, inconștient, că eram setată tot așa, că-mi place cel mai mult vara cu vacanța ei de de vară. Fâs. Iulie și august sunt doar pentru muncit la interior, mers la mare și atât. Mai și iunie sunt pentru orice.