Că tot se discută de trei zile încoace doar despre bame, nebame, praz, nepraz, mâncare pentru săraci și pentru mai puțin săraci, vreau să las și eu aici mâncărurile de „săraci” după care sufletul meu tânjește aproape în permanență.

Unu. Nicio mâncare, niciodată, indiferent de la ce restaurant, indiferent de cine este gătită, nu va putea să egaleze cartofii prăjiți cu o ochiuri făcuți de mama. Cartofii ăia aurii, crocanți, cu ouă ochiuri ușor rumenite pe margine și cleioase la interior. Dă-mi așa ceva și-o să refuz orice mâncare de la orice restaurant din lume, făcută de orice Chef despre care ați auzit sau nu.

Doi. Odată la ceva timp, simt așa un fel de chemare inexorabilă în organism, moment în care las orice fac, mă ridic pe pilot automat de pe scaun și mă duc la cel mai apropiat megaimaj. Iar acolo îmi cumpăr câteva sute de grame de parizer. Cel mai simplu parizer pe care-l au. După care mă mai și duc la mine în piață, unde e o brutărie care face pâine caldă, din aia cu coaja crocantă și miezul moale, aburind. Mă întorc acasă și mănânc ca ultimul neanderthalian parizer cu pâine caldă, cu o satisfacție greu de explicat prin cuvinte.

Trei. Aș putea să mă hrănesc toată viața mea doar cu salată de roșii (dar din alea cu gust de roșii, care lasă un sfert de castron de zeamă), cu brânză rasă peste, și cu aceeași pâine caldă cu coajă crocantă de la parizerul de mai sus.

Patru. Ar mai fi, desigur, și salata de vinete (fără maioneză, dăăă), dar pentru că n-am știut unde s-o încadrez, la săraci, chiaburi, prosperi, bogați, oligarhi sau Elon Musk, am preferat să mă abțin.

Acum mi-aș dori să aud care sunt mâncărurile voastre de „săraci”, fără de care viețile voastre ar fi cu adevărat mult mai sărace.