Mă enervează foarte tare oamenii pe care relația îi depersonalizează în așa hal încât nu mai vor, sau nu mai pot, să facă lucruri și singuri. Singuri adică fără partener.

Nu numai că mă enervează, aș putea spune chiar că-i disprețuiesc profund și că n-am niciun fel de respect pentru ei, când văd că orice ar face sau, mai nasol, orice le-ai propune să facă, inevitabil apare și partenerul în discuție.

Ieșim la o bere? Ieșim, boss, cum să nu, stai să văd când poate și nevastă-mea. Șerif, am zis să ieșim noi doi, nu noi trei. Aaa, păi stai că e mai complicat, știi, noi mergem peste tot împreună. Serios? Și când te caci cum faci? Vine și te ține de mânuță? Dar când se cacă ea? Intri și-i reciți din Minulescu, în timp ce se screme drăgălaș cum numai ea știe s-o facă?

Iar asta e varianta cea mai bună, aia în care ești anunțat, deci măcar poți să decizi dacă ai chef de amândoi sau nu. Că mai există și varianta nasoală, aia în care nu te anunță, stabilești să ieși la bere, sau la masă, sau la film, sau la plm, și te trezești că omul tău e cu cetățeanca parteneră de viață după el, că, na, am zis să se mai distreze și ea. Da’ nu vrei tu s-o distrezi când nu sunt și io de față?

Ok, înțeleg, el e un tăntălău, dar ea? Mă depășește complet de ce ar vrea ea să fie prezentă la o întâlnire doar între băieți. Ca să ce? Și, mai ales, cum se întâmplă asta? Adică ăla-i spune:

– Iubito, vineri seară, după muncă, ies cu băieții.

Iar ea se uită languros în ochii lui și-i răspunde:

– Ce bine. Unde mergem?

Așa se desfășoară lucrurile? Că nu mă prind.

Ah, încă ceva, că era să uit. Mai există un nivel superior la toată tărășenia asta: ăia care vorbesc folosind exclusiv persoana întâi plural. Ești doar tu cu ăla, față în față, și-i povestești c-ai vrea să încerci un salt cu parașuta, iar el îți răspunde imbecil: da, și noi am vrea, dar mai la primăvară, că acum e frig și nu ne place. Coaie, ești doar tu aici, de ce plm vorbești la plural?

Și dialogul continuă în același stil. Noi am făcut, noi am mers, noi am mâncat, noi ne-am căcat, noi ne-am scărpinat delicat în cur. Boss, dar chiar nu mai ai nimic care să fie doar al tău? Nu mai ai despre ce să spui simplu EU AM FĂCUT sau EU VOI FACE?

Băbăieți, fetelor, ascultați la fratele vostru care v-a fost baci până la adânci bătrâneți. Dacă nu poți face lucruri și singur într-o relație, ești în relația greșită. Indiferent că nu vrei tu să le faci sau că nu te lasă partenerul, tot greșită e.

Și nu, să faci lucruri singur nu înseamnă musai că vii acasă și anunți că pleci șase săptămâni în expediție de ascensiune pe Nanga Parbat. Să faci lucruri singur poate să însemne și să-ți iei câteva ore, doar ale tale, în care să te plimbi pe malul lacului, să arunci pietricele în apă, în timp ce te gândești la nemurirea sufletului. Poate să însemne orice, cu condiția să te implice doar pe tine și pe suflețelul tău, că mă-ta te-a născut unul singur, nu de mână cu celălalt.

Dacă ai citit până aici, dar nu înțelegi ce zic, nu te impacienta, o să înțelegi tu cândva. Doar că, de obicei, „cândva” ăla e mult prea târziu.

Atât pentru azi. Follow me și pentru alte sfaturi despre relații. 😋

P.S. O să mai precizez un lucru, deși pentru mine este evident: nimic din ce faci singur nu trebuie să aibă consecințe negative asupra relației. Chiar a trebuit să fac precizarea asta, ca să evit comentarii istețe de genul: „hă, hă, hă, da’ dacă tot le faci singur, poate vrei să te duci și la curve”.

sursa foto: freepik.com