Am asistat cândva la o prezentare, advertising related, a domnului Căpănescu. Nu mai rețin mare lucru din ea, c-au trecut niște mulți ani de atunci, dar mi-a rămas în cap pentru totdeauna explicația despre una dintre greșelile pe care o fac în mod frecvent publicitarii din toată lumea: nu ies din birouri.

În sensul că nu se duc printre oameni, să-i simtă și să-i audă cum vorbesc în realitate, în magazine, în cârciumi, la cozi la bilete, în viața lor de zi cu zi. Aceasta fiind una dintre explicațiile pentru care multe dintre textele și dialogurile reclamelor sună nefiresc, forțat și, de multe ori, la fel de natural ca un pinguin în Sahara.

Iar chestia asta, dragii mei, se simte din plin la aproape tot ce înseamnă publicitate românească. Evident, n-am să mă apuc să scriu despre tot ce nu-mi place la publicitatea de la noi, că ne-ar prinde 2023, dar vreau să las aici cele câteva cuvinte sau expresii pe care am ajuns să le urăsc din ficați după ce le-au descoperit și le-au folosit până la suprasaturație creativii copywriteri români.

Iată-le:

👉 Sintagma „cei dragi”. Folosită cu obstinație mai ales în perioada asta dinaintea Crăciunului, după care și când se apropie Paștele. Aproape că nu există spot tv sau orice altă formă de reclamă în care să nu se folosească odioșenia asta: cei dragi. Lasă că eu n-am folosit-o în viața mea, dar nu cunosc pe nimeni care s-o fi folosit vreodată. Nici măcar nu-mi pot imagina conjunctura în care un cetățean normal la cap ar folosi „cei dragi” într-o discuție obișnuită. Cam cum ar suna discuția asta?

– Ce faci de Crăciun, Relule?

– Mă duc la cei dragi, coaie.

Sună foarte natural, este? Plm…

👉 „Oameni faini”, cu subsidiarul „locuri faine”. Nu, serios, există cineva pe-aici care, întrebat fiind ce-a făcut aseară, a răspuns de bună voie, fără să fie sub amenințare cu arma:

– Am mers la o petrecere cu oameni faini.

Există cineva? Că mie mi s-au strepezit dinții doar scriind asta. Cât despre „locuri faine”, dacă o să mă auziți/vedeți folosind-o vreodată, aveți acceptul meu sa veniți să mă împușcați în cap.

👉 „Cei dragi” este urmat îndeaproape de „tihnă”. „Tihnă” ăsta a devenit un fel de piatră filozofală a hipsterilor care și-au greșit meseria și activează în advertising, în loc să se orienteze spre muncile câmpului. Între două pachete cu zacuscă și sarmale trimise cu trenul de părinți, în loc să plătească chiria, își cheltuie ultimii bani pe iarbă de proastă calitate. Pentru că doar fumat, cu ceva rău de tot, poți scoate un copy care să conțină mirobolantul „tihnă”. După care să te îndepărtezi zece centimetri de laptop ca să-ți admiri opera încântat: „strașnic, ce fain am dat-o p-asta cu tihna”. Serios acum, mulți dintre voi sunteți oameni normali, de câte ori în viața asta ați folosit cuvântul „tihnă”?

👉 Pentru că nu poți să tragi la infinit doar de „tihnă”, aceiași creativi luminați s-au prins că trebuie asezonat cum se cuvine și cu alte cuvinte care prezintă niscaiva parfum arhaic. Așa au apărut, ca ciupercile după ploaie, miile de reclame în care produsele sunt lucrate cu meșteșug (sau meșteșugit, desigur), cu dichis, ca odinioară.

Io cred că hipsterul fumat, care a folosit pentru prima oară „dichis” într-un copy, a avut un orgasm atât de puternic când l-a văzut acolo, pe banner, scris de mânuța lui, că-n secunda aia a hotărât să se lase de labă. Deja dusese autosatisfacerea la alt nivel, ce rost mai avea s-o obțină futil ca barbarii?

Râdem-glumim, dar toate astea, dragii mei, se întâmplă, așa cum ziceam mai sus, din cauza acelor publicitari care n-au nicio treabă cu realitatea și cu viața reală. Vorbesc despre ăia care trăiesc în bula lor de unde nu ies, n-au interacționat niciodată cu cetățeni normali, n-au intrat în viața lor într-o cârciumă unde se gătește mâncare normală, nu și-au luat niciodată un șpiț în cur sau un capac la ureche.

O să râdeți, dar eu sunt convins că n-ai cum să faci advertising de calitate câtă vreme tu n-ai mâncat în viața ta fasole cu ciolan, în schimb bei ceai Matcha meștesugit în tihnă, cu dichis, cum îl făcea bunică-ta odinioară. N-ai cum, este practic imposibil.

Gata, am zis-o, că nu mai puteam. Îmi perpeleam singur sufletul la foc mic dacă n-o spuneam.