Un fost coleg de muncă avea o poveste foarte mișto pe care le-o servea celor din birou de fiecare dată când ne mai contraziceam pe subiectul „înainte era mai bine”. Well, a venit timpul s-o aflați și voi.

Într-o bună zi de pe la finalul anilor ’80 (adică anii ăia când efectiv nu se mai găsea nimic prin România care construia de zor socialismul sub conducerea celui mai iubit fiu al poporului), urma să se deschidă un mare magazin alimentar în București, magazin la inaugurarea căruia urma să fie prezent și tovarășul Nicolae Ceaușescu, ctitorul României moderne.

În situațiile de genul ăsta, de obicei se întâmplau următoarele lucruri:

Unu. Magazinul respectiv era aprovizionat ca la carte, astfel încât la vizita oficială rafturile gemeau de mâncare și de alte produse care în mod normal nu se puteau procura de pe nicăieri.

Doi. La fața locului erau aduși oameni ai muncii care să-l aclame pe iubitul conducător în timpul vizitei. Să-și manifeste plenar mulțumirea și dragostea, cum s-ar zice.

Trei. La terminarea vizitei oficiale, aceiași oameni ai muncii erau trimiși la plimbare, nu erau lăsați să intre în magazin, plecau cu coada între picioare fără să cumpere nimic. Toate produsele alea dispăreau înapoi de unde fuseseră aduse. No fucking joke!

Uneori, extrem de rar, se mai întâmpla și patru. Adică lăsau toate produsele la liber, moment în care se declanșau jocurile foamei. În sensul că toți cei care avuseseră imensul noroc sa se afle acolo începeau să alerge ca disperații prin magazin și să golească rafurile luând efectiv orice le pica în mână. În câteva minute magazinul ăla era mai gol decât ar fi rămas după o invazie a lăcustelor.

Ei, fix asta i s-a întâmplat colegului meu. Întreprinderea unde lucra pe vremea aia fusese selectată printre cele care urmau să trimită oameni ai muncii la fața locului. S-a dus împreună cu toată secția, au aclamat, s-a terminat vizita și se pregăteau să plece când a venit ca un trăsnet anunțul: produsele sunt la liber, puteți să intrați să cumpărați.

Moment în care s-a întâmplat exact ce vă ziceam mai sus: toată lumea s-a repezit la rafturi și efectiv luau orice la pica la mână. Evident, odată cu ei și colegul meu. Doar că odată ajuns în fața rafturilor pline, omu’ meu a constatat că are o mare problemă: n-avea la el nicio plasă, nicio pungă, nicio ceva cu ajutorul căreia să poată lua cât mai multe.

Dacă ajunși în acest moment al povestirii vă întrebați naiv în gând „da’ de ce nu s-a dus să ceară niște pungi la casă” e clar că sunteți născuți după primul mandat al nemuritorului Ion Iliescu. Nu de alta, dar lucrurile nu funcționau deloc așa. Nu prea era ca acum, când te văicărești că n-ai mai găsit pungi din materiale reciclate la mega și-ai fost nevoit să folosești una de plastic, ca sălbaticii. Toate astea în timp ce mai sorbi delicat câte o gură din cappuccino-ul tău din cafea decaf cu lapte degresat din migdale sălbatice mulse cu gingășie de fermieri vegani.

Dar nici măcar nu era asta marea problemă, că poate aveai noroc să aibă totuși pungi „de-un leu” la casă. Problema cea adevărată era că până te duceai la casă, până reveneai la rafturi, riscai să mai găsești doar resturile, doar produse pe care nu le-au vrut alții. Sau să nu mai găsești nimic.

Cam așa stătea situația în acea zi. Omul nostru avusese marele bulan să se găsească în fața unor rafturi pline, dar nu avea la îndemână decât propriile-i brațe ca să-și ia câte ceva de pe acolo. Practic, era fix ca-n bancul cu ăla care prinde peștișorul de aur, doar că peștișorul era oleacă surd. Și când îi îndeplinește dorința, îl face tare-n tenis.

Dar cu toții știm că marile idei vin în situații de criză. Omul nostru și-a dat seama că are o bluză pe el, bluză pe care a scos-o în secunda doi, i-a înnodat mânecile cât mai aproape de capete, i-a tras fermoarul și a transformat-o pe loc în sacoșă multifuncțională. După care a umplut-o până la refuz cu tot ce-și dorea suflețelul lui.

Mai nasol a fost când a ajuns la raionul de carne unde mai atârna un ultim șir de cârnați pe un cârlig. Cum în bluza-sacoșă deja nu mai avea loc, a luat un șirul de cârnați și și l-a atârnat de gât. Și nu, nu glumesc.

Cu toate astea în brațe sau atârnând pe el, la propriu, a dat să iasă din magazin. Moment în care observă că aveau ăia și hârtie igienică. Din nou, dacă nu știți că hârtia igienică se găsea doar cu cozi kilometrice care se lăsau adesea cu bătaie, înseamnă că sunteți născuți mult prea încoace.

Al meu se uita cum se împuținează hârtia igienică de la raft văzând cu ochii, deci practic avea doar câteva secunde la dispoziție să facă ceva. Și-a făcut. Și-a scos cureaua de la pantaloni, a băgat suluri de hârtie pe ea până s-a umplut, după care a închis-o și și-a pus-o la gât, peste cârnații ăia, ca pe un colier gigantic. Abia după mișcarea asta a plecat satisfăcut. Oricum n-ar mai fi avut unde să ia absolut nimic, arăta ca un depozit umblător.

Inițial a vrut să meargă pe jos, dar după câteva sute de metri și-a dat seama că n-are cum să care toate alea, plus că risca să-l linșeze oamenii de pe stradă sau să-l ia miliția, așa că s-a dus către prima stație de autobuz. Care autobuz, când a venit, era plin ochi, n-avea nicio șansă să urce în el, mai ales în halul cum se prezenta.

Și-atunci, s-a produs miracolul. În secunda în care a oprit autobuzul în stație și s-au deschis ușile, cineva din interior a strigat către fostul meu coleg:

– De unde ați luat toate alea?

Iar ăsta a ridicat din umeri și le-a indicat din cap undeva în spate:

– Au deschis o Alimentara nouă și-au lăsat produsele la vânzare…

Băbăieți, n-a terminat de vorbit și s-a golit autobuzul ăla. TOT. Toți oamenii aia care se duceau la muncă sau cine știe pe unde, cu treburi, au lăsat dracului tot ce aveau de făcut și-au luat-o la fugă spre locul indicat de colegul meu, cu speranța să mai prindă ceva. ORICE. Dacă nici asta nu e o dovadă clară că înainte era mai bine…

Atât pentru astăzi.