E posibil s-o mai fi pomenit pe aici, dar tot ce întâmplă zilele astea îmi aduce din nou aminte de o poveste pe care am citit-o cândva, prin cretacicul timpuriu, mai precis în adolescența-mi zbuciumată.

De-aia, chiar dacă oi mai fi zis-o, o mai zic și azi o dată, pentru că este un exemplu bun despre cum funcționează mintea umană. Mai precis, despre cât de diferit ne funcționează mințile și, mai ales, despre cum suntem tentați să ne agățăm de orice pentru a ne justifica acțiunile. Din păcate, nu mai știu nici autorul, nici cartea, nici nimic. Tot ce îmi aduc aminte perfect este doar povestea.

Așadar, să purcedem.

Un tip îi povestește unui prieten despre un coșmar care-l îngrozește teribil și de care nu numai că nu poate să scape, dar îi revine noapte de noapte făcându-l să nu mai doarmă cu orele. Despre ce era vorba? Omul visa că se află pe un vapor de croazieră care se scufundă în urma unei furtuni, dar el reușește să se salveze în ultima clipă cu una dintre bărcile de la bord. După care navighează așa, singur-singurel, fără țintă, până ajunge pe o insulă pustie. Băi, dar complet pustie, fără nicio urmă de vegetație, doar nisip și-atât. Practic, erau pe insula aia doar el și barca.

Dacă până aici coșmarul era cât de cât acceptabil, de-aici începeau problemele cele mari. Pentru că după ce cobora pe insulă și făcea câțiva pași, dintr-o dată apa îi lua barca de la mal si omul nostru rămânea acolo, singur cuc, fără nicio provizie și fără nicio speranță c-ar mai putea pleca vreodată sau c-ar putea supraviețui doar cu nisip.

Ajunși în acest moment al povestirii coșmarului, prietenul care asculta atent îl întrerupe și-l întreabă de ce n-a legat barca de cocotier. Ăstuia îi pică fața și-l întreabă ce cocotier. Cum adică ce cocotier? Păi nu există insulă fără un cocotier.

Și dă-i și lămurește-l că în coșmarul lui insula e cu adevărat pustie și că nu există nici urmă de cocotier. Doar că n-avea cu cine, ăla o ținea pe-a lui cu cocotierul. Până la urmă, ca să-și poată continua povestea, ajung la un compromis: prietenul închide ochii si-și imaginează un întreg scenariu în care vin unii pe insulă, taie blestematul ăla de cocotier, după care îl iau de-acolo ca să-l pună pe foc. Gata, acum în sfârșit insula era complet pustie.

Pentru o reintrare cât mai realistă în atmosfera coșmarului, povestitorul reia tot visul de la început. Așadar, vas de croazieră, furtună, barcă de salvare, navigare în derivă și naufragiat pe insulă pustie. Se ajunge iarăși la punctul în care barca este luată de apă, moment în care prietenul îl întrerupe din nou pe povestitor și-l întreabă la fel de candid ca prima dată:

– De ce n-ai legat barca?

Pauză. Apoi urmează o față consternată și un urlet prelung:

– De ce dracului puteam sa mai leg barca acum? N-ai zis c-au venit ăia și-au tăiat?

Răspunsul a venit sec:

–  De ciotul cocotierului.

Atât. Azi n-o să trag nicio concluzie, le trageți voi singuri.