Prima mare dezamăgire, după ce-am intrat la facultate, a fost să aflu că urma să am matematica printre materii. Adică după ce m-am chinuit tot liceul cu nenorocita asta de materie, urma să mai am parte de ea încă doi ani? Și nu așa oricum, era cu examene și cu tot tacâmul, de-ți pierea naibii și cheful de viață. Nedrept, foarte nedrept, vă spun.

Probabil de-asta primul examen la matematică m-a prins complet nedormit, după o noapte în discotecă (discotecile era un fel de cluburi avant la lettre), ca să înlătur emoțiile sau ceva. Doar că asta cu nedormitul era cea mai mică problemă a mea. Partea și mai nasolă era că la 7.30 dimineață eu eram încă în cameră la cămin, încercând să-mi revin cât de cât, iar examenul începea la 8.00. Și era scris. Cu alte cuvinte, dacă nu ajungeam până la opt fix, mai bine nu mă mai duceam, că oricum mergeam degeaba.

Nici nu știu de ce-am mai plecat, cred că doar așa ca să fiu eu cu conștiința împacată c-am făcut tot ce ținea de mine să trec examenul ăla. Mai puțin să învăț, desigur. Dar ce farmec are să iei un examen la care ai învățat? Asta poate orice fraier, dăăă.

Așa, revenind, până m-am mai coit, până am mers pe jos, am ajuns în stația de autobuz la 8 fără un sfert. Practic aș fi avut șanse mai mari să câștig la 6 din 49 decât să mai ajung în sala de examen înainte să intre proful.

Și de aici începe povestea paranormală pe care v-am promis-o zilele trecute.

Când am ajuns în stație, autobuzul, un Ikarus d-ăla galben, mândria RATB-ului acelor vremuri și ultimul răcnet în materie de transport în comun, era deja acolo, deci o brumă de noroc tot aveam. Dar hai să fim serioși, cât de în stație o fi fost el, tot erau vreo cinci sau șase stații până la ASE (nu mai rețin exact) și aveam mari îndoieli c-am prins singurul autobuz zburător din zonă.

Da’ pentru că niciodată nu se știe, am urcat prin față și-am rămas acolo, lângă cabina șoferului, ca să fiu pe fază când scoate aripile și ridică trenul de aterizare.

Și-am ajuns la prima stație, unde, în loc să oprească, a accelerat zglobiu râzând de toți ăia care se pregăteau să coboare sau care așteptau jos, în stație. Nu mi s-a părut nimic suspect, sau nu încă. Doar se mai întâmplă să nu oprească autobuzele, nu?

După care am ajuns la următoarea stație, unde iar a trecut ca prin brânză, de parcă nu exista, ignorându-i complet și p-ăia din autobuz care începuseră să vocifereze încă de la stația trecută. Se agitau aiurea pe motiv că vor să coboare. Etete la ei, de parcă oprim așa, haotic, unde vrea toată lumea.

La următoarea a oprit, dar având în vedere desfășurarea de până atunci a evenimentelor, e foarte posibil să fi oprit doar pentru că stația se afla lângă un semafor pe care-l prinsese pe roșu.

Pe scurt, ca să n-o mai lungim, aia fost și singura în care a oprit. Mie nu-mi venea să cred ce se întâmplă, în autobuz erau răcnete și haos, jos, în stații la fel. Singurii oameni rămași calmi, în marea aia de nemulțumire colectivă, eram eu și șoferul. Dar dacă la mine era ușor de înțeles de ce, n-am să pricep niciodată ce-a avut în cap cetățeanul șofer de-a trecut fluierând, fără nici cea mai mică intenție să oprească, prin toate stațiile alea.

Daaar, pentru că norocul nu poate să te țină la infinit, la Romană, adică fix unde trebuia să ajung io, a oprit. Păcat, aș fi avut cea mai tare scuză din lume pentru un examen picat prin neprezentare: „ce să fac dacă n-a oprit autobuzul în stație?”. Pe când așa, nu numai că am ajuns înainte să intre profesorul, dar am avut timp și de-o țigară. Știți, pe vremea aia se putea fuma peste tot, chiar și pe holurile ASE-ului.

Mă rog, nu că ajunsul la timp mi-ar fi folosit la ceva, c-am picat examenul ăla toți cei din anul meu, de la vlădică la opincă. Am reușit să-l iau târziu de tot, în re-re-re-examinările lui pește prăjit, cu sabia repetării anului deasupra capului. Dar cum am reușit să-l iau, de cât bulan a fost nevoie și pentru asta, vom povesti într-un episod viitor.

Până atunci, beat that, biatches.