Sâmbătă, la Krapets, erau valuri din alea imense care ar fi făcut orice salvamar de pe lumea asta să arboreze steagul roșu și să nu lase pe nimeni să intre în apă. Doar că, ce să vezi, plajă sălbatică fiind, nu era nici picior de salvamar prin zonă.

Cu toate astea, nimeni nu intra în apă mai mult de până unde atingeau cu picioarele sau, hai, câțiva metri cât să dai de câteva ori din mâini, să te dezmorțești. Până la un moment dat când exact, dar exact în locul unde ne puseserăm noi prosoapele a apărut un cavaler pus pe înotat. Omu’, sărit binișor de 40 de ani, a făcut câteva mișcări de încălzire, după care s-a aruncat în valuri, a început să dea gospodărește din mâini și să se îndepărteze bine de tot de mal.

Băi, repet, vorbim despre o mare extrem de agitată, că altfel nici măcar n-aș fi observat c-a intrat un cetățean să înoate. Sau, dacă aș fi observat, nu i-aș fi dat atenție. Și eu mă duc în larg când e marea calmă, nu cred că e vreo mare șmecherie. Dar acum marea era departe de a fi calmă, iar omulețul ăla n-avea nicio problemă să se îndepărteze până s-a făcut un punct mic de tot pe care nu-l mai puteam vedea decât cu greu și doar dacă mă ridicam în picioare. No fucking joke.

Nu știu dacă sunteți la curent cu faptul că de obicei se îneacă oamenii care știu să înoate. Da, da, chiar așa, pentru că ăia care nu știu să înoate nu se duc la sute de metri în larg, ci rămân și se bălăcesc la mal. Ori îți trebuie un ghinion teribil să te îneci la mal, dar se mai întâmplă și d-astea, tocmai de-aia am zis „de obicei”.

Dar regula e că se îneacă tocmai cei care știu să înoate. După care vin cunoscuții stupefiați și încep să se plângă: „Doamne ferește, n-aș fi crezut una ca asta, Titi înota atât de bine”. Da, boss, așa e, până să se înece, toți înotau foarte bine.

Chestia e că odată cu mine a observat mișcarea și fashionista care mă întreba ce putem să facem dacă are ăla probleme. Am ridicat din umeri și i-am explicat că dacă i se întâmplă ceva la distanța aia de mal, fără o barcă în jur, fără un salvamar, fără nimic-nimic, practic nu are nicio șansă. Sunt un înotător mediu spre bun, dar nu cred că aș fi ajuns la timp la el, și chiar dacă aș fi ajuns, existau șanse mari să ne înecăm amândoi, nicidecum să-l salvez.

Nfine, după ce ne-a ținut în suspans vreo oră, până la urmă omul s-a întors cu bine pe mal, toate bune și frumoase, m-am liniștit. Moment în care fashionista îmi zice să mă duc să-i spun că nu e în regulă ce-a făcut. Am crezut că face mișto, dar nu făcea deloc, era cât se poate de serioasă.

Deși nici eu nu credeam că e ok ce-a făcut ăla, am refuzat. Din simplul motiv că nu mă vedeam spunându-i „boss, știi că nu e ok treaba cu înotatul pe valurile astea?”. Nu de alta, dar era extrem de posobil să primesc vreun răspuns de genul: „Cine plm ești tu și ce vrei de la mine?”. Răspuns pe care, de ce să mint, l-aș fi dat și eu într-o situație asemănătoare. Păi, ce, vine unu’ de pe plajă să-mi spună că puteam să mă înec, când cu toții știm că „mie nu mi se poate întâmpla”? Haida de.

Ca să nu mai spun ce dialogul surzilor ar fi început dacă cumva era vreun bulgar care nu știa engleză. Iar șansele să nu fi știut erau cam pe la 70%. Cum îi explicam io din gesturi că „șerif, mai las-o-n plm de treabă, c-am stat cu emoții sa nu te îneci”?

Râdem-glumim, dar întrebarea mea rămâne și e cât se poate de serioasă. Cum naiba se procedează în situații de genul ăsta? Tu neavând practic nicio autoritate să-i spui omului că e de kkt ce-a facut. Doar că, dacă se îneca, probabil m-aș fi simțit vinovat toată viața, deși singura mea vină era că mi-am pus prosopul pe nisip exact în locul pe unde urma el să intre în apă.