Am făcut sâmbătă o ieșire din aia în care am mers singur. Fetele au rămas acasă și io m-am dus de nebun să văd chipul lui Decebal de la Cazanele Dunării. Nu de alta, dar voiam de multă vreme să am poza asta în telefon, că cică dacă știi ce să faci cu ea, ai acces direct la Tunelul de sub Bucegi al dacilor liberi. Și nu poți sa trișezi, s-o iei de pe net, că se supără Zamolxis și, în loc de tunel, te trezești în aglomerația de pe Valea Prahovei. Pe scurt, a fost drăguț, că la întoarcere mi-a venit și ideea s-o iau pe la Târgu-Jiu, așa că m-am culturalizat un pic. Că io sunt fiert pă cultură și pă astea.

Altfel, a fost pentru prima oară în cei aproape 30 de ani în care am tot bătut Dealul Negru când am văzut o căprioară. Bine, mă rog, având în vedere că avea o pereche de coarne mici, cred că era căprior. Dar n-am cum să-i zic „cerb”, având în vedere că era cam cât un câine mai răsărit.

Stătea la marginea drumului și păștea liniștit uitându-se la colana nesfărșită de mașini. Din păcate, n-am avut unde să opresc c-ar fi ieșit o poză foarte mișto. Așa, trebuie să mă bazez doar pe imaginația voastră. 😀

Așa, revenind, e cam a patra sau a cincea ieșire din asta, dar e prima oară când m-am speriat. Nu de trafic și de mașini, că cu astea m-am obișnuit. Băbăieți, fost prima oară când m-am speriat de câini. Nu de ei în sine, că n-am fost parașutat ieri în România, am mai văzut câini liberi prin teritoriile locuite de vajnicii urmași ai dacilor liberi, ce m-a speriat a fost cum alergau haotic dintr-o parte în alta a șoselei, fără să țină cont de niciun pericol, de nimic.

Știți, câini ăia crescuți în semi-libertate, la țară, înțeleg perfect care e treaba cu mașinile și cum trebuie să se ferească de ele. Cei care n-au înțeles, nu mai sunt de mult printre noi. Ei, de data asta prin absolut toate satele prin care am trecut (și practic 90% din drum e doar prin sate) era plin de câini care alergau haotic în toate direcțiile, dar mai ales dintr-o parte în alta a șoselei. Iar morți, proaspăt făcuți una cu asfaltul, cred că am văzut minim cinșpe.

Cred că e perioada aia când intră cățelele în călduri, că era nenorocire. Vedeai câte o femelă cu patru-cinci masculi după ea și încă pe atâția care alergau și ei pe unde puteau, pe stradă printre mașini, goniți de șmecherii care rămăseseră la coada cățelei.

Evident că, până la urmă, ăia care nu erau suficient de atenți plecau rapid către Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii, trimiși acolo de șoferii ghinioniști. Ei, și cum conduceam io așa, absorbit de gânduri, de pe la al treilea câine plecat dintre noi înainte de vreme dintr-o dată mi-a devenit extrem de limpede că se aplică perfect și la câini sfânta vorbă bătrânească: „nu pixda te omoară, ci alergatul după ea”.