Nu m-am mai plimbat niciodată prin țară atât de mult cum am făcut-o vara asta și sper să nici n-o mai fac (în sensul că sper să scăpăm naibii de virusul ăsta mai repede). Am trecut deja de 6000 de kilometri, toți exclusiv prin România, deci cred că pot să las aici câteva concluzii

Despre șosele bănuiesc că nu mai are rost să povestesc. Am crezut că doar în weekenduri e nebunie, dar în perioada asta ne-am deplasat cam în toate zilele săptămânii și nu, nu e doar în weekenduri. Cred că pur și simplu ține de noroc. Au fost zile de vineri când s-a circulat relativ decent (mă rog, cât de decent se poate în România) și zile de luni sau marți cu coloane pe zeci de kilometri, fără să fie vorba despre vreun accident sau să se fi întâmplat ceva nasol în trafic, pur și simplu erau prea multe mașini pe stradă în același timp.

Dar pe lângă infrastructură, despre care știm cu toții în ce stare se prezintă prin teritoriile locuite de urmașii dacilor liberi, orice ai vrea să faci, oriunde ai vrea să mergi, te lovești de oameni, iar oamenii sunt ăia care ar trebui să sfințească locul, nu? Well, cu formularea din titlu trebui să înceapă imnul de stat al României.

Săptămâna trecută, la Cheile Bicazului, era un cetățean care staționa fix în mijlocul drumului. Și dacă ar fi staționat doar el, mai era cum mai era, dar staționa cu tot cu mașina pe care o avea sub fund. Dacă ați fost in zonă probabil ați sesizat că pe alocuri șoseaua este atât de îngustă încât cu greu încap două mașini care vin din sensuri opuse. Ei, cetățeanul ăsta oprise exact pe una dintre porțiunile astea. Motiv pentru care, din cauza lui, se formase coloană în ambele direcții de mers. Jur.

Iar ăla stătea relaxat la el în mașină, cu scaunul dat pe spate, și scrola liniștit în telefon. Când mi-a venit rândul să trec prin dreptul lui, am deschis geamul din dreapta și l-am întrebat, extrem de politicos, dacă nu cumva a observat că încurcă circulația. A făcut ochii mari și m-a întrebat absolut halucinant: „Cine? Euuu?”. Cam atât de tare îl durea în cur de tot ce se întâmplă în jurul lui. Dar cel mai interesant mi s-a părut că nimeni în afară de mine n-a mai catadicsit să-i atragă atenția.

Alaltăieri, la Lacul de smarald, era plin de afișe cu „scăldatul în lac este strict interzis”. O fi fost, dar primii doi oameni pe care i-am văzut când am ajuns pe mal erau dezbrăcați și băgați în apă până la brâu. Când i-am întrebat de ce ai face așa ceva, dacă ai citit măcar un afiș din ăla, au ridicat din umeri: „Păi nu, că noi nu ne scăldăm, noi intrăm doar așa cu picioarele”. Și tot acest dialog halucinant se întâmpla în timp ce din partea cealaltă a lacului se auzeau zgomotele scoase de alt grup de cocalari care săreau răcnind în apă. Voi înțelegeți ce povestesc io aici?

Iar ăștia erau turiști, dar nici cu autoritățile nu mi-e rușine. „Cine se aseamană se adună” e valabil în orice domeniu. Or, la așa autorități și edili, ai turiștii pe care-i meriți.

Aveți impresia că în Vălenii de Munte există măcar un pârlit de indicator spre casa memorială Nicolae Iorga? Sau la Lancrăm către cea a lui Blaga? Ați râs de mine că n-am reușit să găsesc cetatea din Alba-Iulia, după care mi-a scris un tip care lucrează la Primăria din Alba și mi-a recunoscut că așa e, sunt prea puține indicatoare, iar cele care există sunt făcute mai mult pentru localnici, nu pentru turiști. Gen, sunt prea mici, vizibile dacă te plimbi pe jos și dai cu nasul de ele. Du-te în Franța în orice localitate unde a trăit unul care a scris două poezii și-o să găsești indicatoare și către casa în care a intrat ăla o dată, din greșeală, după o noapte de beție cruntă.

Și exemple de același gen am cu zecile. E haos. Peste tot e haos, japcă și dezinteres sau, în cel mai bun caz, o durere în fund profundă pentru că „merge și așa”. Sau pentru că, după cum extrem de bine remarca cineva ieri într-un comentariu, frumusețile de la noi le-au făcut ori natura ori înaintașii.

Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul de individ care pune la suflet și nici nu sunt dispus să-mi stric vacanțele cu chestii negative, pot să iau partea bună a lucrurilor din orice loc în care aș ajunge. Dar asta nu înseamnă că nu le văd, în ansamblul lor, și nu le înregistrez pe cele deosebit nasoale, ca să știu de ce să mă feresc data viitoare când voi mai ajunge acolo.

Una peste alta, am văzut locuri mișto vara asta, pe unele le știam deja, pe altele nu, problema e că dacă vrei să le vezi trebuie să fii înarmat cu munți de răbdare și dispus la compromisuri, pentru că nici statul, nici privații, n-au făcut aproape nimic ca să te îmbie să faci turism în România.

De departe cel mai mare câștig al acestei veri este c-am ajuns la Oradea. Orașul ăla miroase a civilizație, indiferent în ce parte a lui ai pune piciorul. M-am simțit la Oradea fix cum te simți după ce-ai trecut de Nădlac și te tot duci spre vest încolo.

Uite niște șmecherii pe care mai mult ca sigur nu le știați. De vineri seară până luni dimineață tot ce înseamnă parcare de stat e moca. În plus, turiştii care rămân două nopţi în Oradea pot intra gratuit la muzee şi circulă gratuit cu tramvaiele şi autobuzele regiei locale de transport în comun. Cum e? Sună a „vrem să atragem cât mai mulți turiști” sau nu?

M-a amuzat foarte tare când am scris pe blog că merg la Oradea și-am cerut niște ponturi despre ce să faci în zonă. Au fost câțiva oameni care au ridicat din umeri pe motiv „că n-ai mare lucru de văzut în Oradea, am stat io trei zile și n-am avut ce face”. Ba da, boss, ai ce să vezi, ai de văzut cum arată civilizația și, mai ales, când ești acolo o să te întrebi cum ar fi dacă în toată România lucrurile s-ar întâmpla ca la Oradea. Voi înțelegeți că orădenii sunt triști pe motiv că primarul nu mai candidează? Cam despre câte orașe din România se mai poate spune același lucru?

Al doilea mare câștig al acestei veri este mini-vacanța din Deltă, dar acolo știam exact la ce să mă aștept. M-am dus la punct ochit punct lovit, să-mi relaxez creierii, chestie pe care am și reușit-o.

În rest, Clujul este impecabil, Sibiul la fel, Brașovul și Sighișoara sunt de vis, Deva a fost o surpiză plăcută, Vulcanii Noroioși nu sunt exploatați nici pe sfert din ce ar putea să fie acolo, iar la Lacul de smarald am ajuns din greșeală.

Dar, pentru că există și aici un „dar”, ce folos că ai toate astea dacă nu ai pe unde ajunge la ele. Pentru că să conduci ore întregi pe șoselele României e o încercare căreia nu multă lume îi poate rezista. Să vă spun că de la Lacul de smarald până acasă am făcut șase ore și patruzeci de minute? Sâmbătă seara, un drum de 239 kilometri care în orice țară civilizată n-ar fi trecut de două ore și jumătate, hai trei. Că n-am zis să fi fost autostradă din buza lacului până la mine în poartă, dar măcar de la Brașov la București. De la Oradea am făcut 13 ore, ce-i drept cu pauză de masă la Sibiu. Ce-ar mai fi de zis?

Că despre cum ar fi să faci turism cu trenul în România nici măcar nu mă încumet să mă gândesc.

Mno, cam asta pentru azi.

P.S. Poza de mai jos e făcută sus, în vârful ruinelor cetății din Deva. În veci n-aș fi putut găsi o imagine care să simobolizeze mai bine ce-am vrut să spun cu toată povestea de mai sus. Cine nu înțelege de ce e pe blogul greșit.