Aveam la ușa niște cutii de carton care așteptau să fie duse la gunoi. Știți, la noi o parte importantă a procesului de dezinfectare este „orice ambalaj care poate fi lăsat la ușa, rămâne la ușă, în niciun caz nu întră-n casă”. Ei, cutiilor ăstora lasate de ieri, le cam venise timpul să meargă la gunoi.

Numai că, pe când executam complicatul proces de aplatizare (ca doar n-o să arunc cutiile întregi, ca sălbaticii), m-am tăiat tăiat la deget într-un dintre ele. Tăietură din aia cum mai pățeam pe vremuri, în coala de hârtie, mică, subțire și care ustură ca naiba.

Da’ lăsați, că nu la usturime mi-era mie gândul. Știți voi scena aia din „Outbreak” când Rene Russo, în rol de cercetătoare, sau de medic militar, sau ceva de genul, deși era îmbrăcată în ăl mai protector costum de protecție, d-ăla de astronaut, nu e atentă și se înțeapă în deget, prin mănușa de protecție, cu un ac de seringă infectat cu virusul ucigaș?

Șoc și groază, vă spun, fix scena asta mi-a năvălit în minte când am simțit muchea ascuțită a cartonului crestându-mi pielea. Ce să mai, dintr-o dată am simțit covizii cum pătrund în mine, unul câte unul, rânjind.

După ce-am cochetat câteva fracțiuni de secundă cu ipoteza de a-mi tăia singur degetul cu un cuțit înroșit în foc, până la urmă am ales varianta mai ușoară: l-am îndesat în sticla cu spirt și l-am ținut așa pâna a amorțit. Degetul, nu sticla.

Acum, ce voiam să vă-ntreb, mai ține minte cineva dacă Rene Russo moare în nenorocitul ăla de film? Sau mai am o șansă?