Probabil deja știți cu toții c-a murit Cristina Țopescu și mai ales cum a murit. Nu despre asta vreau să scriu, c-a făcut-o deja tot Facebook-ul, la altceva mă tot gândesc de când am aflat și nu mi se leagă în cap.

Acum vreun an de zile, am făcut o noapte albă. Țin minte că era vineri seară, m-am pus la niște seriale și m-am mai culcat pe la șase dimineața. Trebuie să vă mai spun că eu îmi programez articolele de pe blog să se publice singure, dimineața, la 8.30. Well, tocmai în ziua asta când io m-am culcat la 6.00, nu știu ce naiba s-a întâmplat cu articolul programat la ora 8.30, cert este că nu s-a mai publicat niciodată.

Rezultatul? Nu vreți să știți ce era la mine pe telefon pe la 10.30 când m-am trezit. Năuc, din cauză de somn până la o oră cu care nu sunt obișnuit (rar dorm mai târziu de ora 8.00) mă uitam la notificările de pe telefon și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Niște zeci de mesaje pe Facebook și whatsapp, plus câteva missed calls, toate de la oameni care mă întrebau dacă sunt ok sau dacă am pățit ceva. Toate venite doar pentru că articolul ăla nu se publicase și oamenii s-au gândit că ceva e în neregulă. Nu era, dar ar fi putut să fie. Unde mai pui că în perioada aia eram singur cuc în casă, doar cu trei pisici.

V-am povestit toate astea pentru că exact asta nu se leagă în capul meu, referitor la cum au găsit-o pe biata femeie după trei săptămâni. Trăim într-o epocă în care te poți îngrijora pentru cineva doar uitându-te cu atenție la urmele pe care le lasă în mediul online. Poți sa vezi de când n-a mai fost activ pe whatsapp, poți să-i scrii pe Facebook și să vezi dacă ți-a citit mesajul sau nu. Același lucru îl poți face și cu sms-urile. Sau, dacă omul ăla e activ pe vreo rețea socială, postează des, poți să observi lesne când a făcut-o ultima oară. Și atunci? Cum așa ceva?

Cristina Țopescu era persoană publică. Nu-i cunosc viața privată, n-o urmăream nici măcar pe Facebook, dar chiar să nu fi avut un singur om în viața ei care să observe că n-a mai dat niciun semn PE NICĂIERI de trei săptămâni? Să nu fi fost nimeni suficient de apropiat încât să-și pună întrebarea „de ce” și să FACĂ CEVA? Înțeleg că poate se retrăsese cumva, că poate și-a dorit singurătate, dar, chiar și în condițiile astea, să nu existe nimeni în viața ei care să se întrebe ce face, cum îi e, ce-a făcut de Crăciun, cum a sărbătorit Revelionul? Ciudat, foarte ciudat.

Și acum ajungem la unul dintre lucrurile care mă frământă de când am aflat: voi ce-ați face dacă ați fi în situația în care i-ați scris unui prieten sau l-ați sunat și omul nu dă niciun semn? O zi, două, trei, îi scrieți din nou, îl sunați iarăși, prietenul nimic. Faceți ceva sau îl lăsați în plata domnului, c-o da el un semn, poate nu vrea să vorbească acum cu mine?