Articol scris de Marghioala Cenateanu. Io am râs cu lacrimi, să vedem ce faceți voi.

Nu înțeleg de ce oamenilor cu copii li se schimbă brusc percepția asupra lumii după ce îi fac și au impresia că tuturor oamenilor le plac copiii. Altfel nu-mi explic de ce îi aruncă așa, pe unde nimeresc câteodată, vreunui străin. Poate speră să-i fure cineva iar ei să mimeze o perioadă tristețea în timp ce răsuflă ușurați, habar n-am. Dar men, oameni cu copii care citiți asta nu mai faceți presupuneri greșite. Există inclusiv oameni cu copii cărora nu le plac copiii.

În orice caz, nu știu ce din fața sau atitudinea mea transmite semnalul complet greșit cum că mi-ar plăcea copiii pentru că n-am întâlnit părinte reticent în ceea ce mă privește, ba din contră. Iar mie nu-mi plac! Așa că aș vrea să înceteze. Nu sunt psihopată, nu aș face vreun rău dar sub aspectul blajin mintea mea coace o măgărie pe care aș vrea s-o induc acelui copil astfel încât eu să mă amuz și el să fie pedepsit.

Bunăoară stăteam eu în spațiul meu de lucru să-i zicem birou și priveam în gol de vreo 10 minute. V-am zis că tot fac asta de ceva timp și e foarte reconfortant. Când la un moment dat sesizez o prezență mică și vocală în vecinătatea mea. O, nu. Nu, nu, nu. Preț de câteva secunde am rămas tăcută, am încercat să par invizibilă, mi-am ținut și respirația dar omul petit n-a remarcat faptul că io sunt invizibilă și se tot apropia emițând sunete spre mine. Ok.

– Tu cine ești?

– Marc, a răspuns o voce adultă și apoi a apărut și-un cap de părinte după un colț de perdea.

– Dacă vă deranjează sau sunteți obosită sau aveți treabă îmi ziceți. Sunt chiar aici, să știți.

După care n-a mai fost instantaneu.

– E cuminte, s-a mai auzit în depărtare.

Da, men e un copil nu un câine, n-o să mă muște. Sper. Dar o să se învârtă peste tot și o să vorbească și o să vrea chestii și…

– A, nu. E ok. Lăsați-l, că ne facem noi de lucru, am acceptat eu această inadvertență.

După care am continuat să privesc în gol în timp ce Marc se învârtea în jurul meu ca o capră entuziasmată spartă pe cox, parțial făcând abstracție de prezența mea, parțial vorbind către mine pentru că e dubios să vorbești singur chiar dacă ești mic.

A-nceput să tragă de toate alea și să pună o droaie de întrebări:

Da’ asta ce e? Asta ce e? Aici ce ai? Asta ce face?

Puii mei, ăsta e spațiul meu și astea sunt lucrurile mele, mă rog, nu ale mele dar eu răspund de ele și potolește-te! Cât am încercat eu să găsesc un răspuns imaginându-mi că aș fi fost extrem de proastă și curioasă și aș fi vrut să-mi explice cineva ce e ăla un sertar, vietatea și-a răspuns singură. Ok, de ce mai întrebi, chiar așa facem conversație cu japca?

Vedeți, asta e chestia cu copiii. Au logica asta bizară de femeie, pun întrebări la care n-au răbdare să asculte răspunsul, sunt incomod de sinceri și zic ce le trece prin cap. Ca mine. Și ce să vezi, sunt și eu aici și sunt mai mare, viața e o competiție nedreaptă, dispari.

– Da’ asta ce e? mă-ntreabă fluturând de perdea.

– O…

– Perdea. Vă ascundeți după ea să vă schimbați?

Nu. O tragem ca să nu intre personaje perturbatoare ca tine, dar aparent tu nu percepi aluziile astea.

– Da, ca supereroii.

– În dulapul ăsta? Mă-ntreabă iar în timp ce deschide o ușă de la un dulap.

– Da, chiar acolo. Și m-am gândit să-l conving să între în dulap să se transforme în supereroul Micul Enervant. Însă știu că părinții sunt ca animalele și simt că le este puiul în pericol de la distanță, așa că am renunțat rapid la idee.

Cum ora închiderii se apropia am hotărât să-i găsesc o întrebuințare practică omulețului.

– Marc, știi să numeri?

– Până la 5. Și a ridicat palma cu degetele răsfirate pe care a întors-o de vreo câteva ori nepărând nici convins nici convingător.

Da, asta nu e deloc de ajutor.

– Marc, am o misiune pentru tine.

– Da!! Daaaa!

– Uite, tu ești un mare dregător și tre’ să sigilezi toate dulapurile astea. Crezi că poți?

– Ce e ăla un dre…

– Nu contează. Cineva important ca tine.

Bineînțeles că a sigilat prost, a trebuit să reiau operațiunea, of doamne.

În timp ce făceam asta, o duduie blondă cu colanți de plastex și buze cu botox a ieșit din toaleta de lângă noi. Cum să vă zic, dacă speranțele și visurile mele ar fi fost niște păsări libere prin văzduh, după ce a ieșit dumneaei din toaletă s-ar fi transformat în pescăruși împotmoliți într-o baltă de petrol pe o plajă cum vezi în documentarele natgeo despre dezastre ecologice. Măi, ceva nesfânt s-a insinuat în existența și-n nările noastre.

– Doamna a făcut caca! A strigat Marc surprins și dezamăgit în același timp, cam ca toți bărbații care văd cum se năruie eternul feminin sub ochii lor odată ce fac descoperirea asta.

– A cam făcut, Marc. S-o aplaudăm.

La care Marc a început să aplaude necontrolat și să scandeze ca un ultras:

– A făcut caca! A făcut caca! A făcut caca!

Blonda s-a uitat puțin rușinată în spatele ei, am simțit zâmbetul interior al oamenilor din jur precum și figura extrem de jenată a tatălui.

– Marc! Termină! Și l-a luat pripit de mână trăgându-l din spațiul meu invadat pe nedrept.

– E foarte simpatic.

Bravo, Marc.

Așa că nu vă lăsați copiii cu mine dacă nu vreți să vă aplaude ca pe marile staruri după ce vă duceți la budă.