Dar nu așa, să țârâie din cer doi-trei fulgi, abia aștept să ningă de să deschid geamul și să văd stratul de minim un metru de zăpadă.

Abia aștept să alerg să-mi scot sania din beci, să încing un derdeluș fix pe strada cu sens unic de lângă casă, aia pe care oricum faci minimum un sfert de oră dimineața, chiar și când nu e zăpada până la brâu.

Iar dacă mă satur de săniuș, abia aștept să-mi scot schiurile și bag un schi de tură până în Piața Victoriei și înapoi. Sau, știi ce, mai bine ies cu placa și-i ard un freeride în față la kaufland sau la lidl, pe munții ăia de zăpadă care se vor strânge în parcare.

Abia aștept să dau minim o oră la lopată ca să pot urni mașina din fața casei. Și, odată plecat, abia aștept să fac minim două ore și jumătate până în orice punct al Bucureștiului aș vrea să ajung. Păi ce prilej mai bun aș găsi să-mi testez abilitațile de pilot, dacă nu slalomul printre nămeți și bucăți uriașe de gheață? Sau când aș mai putea găsi o ocazie să fiu doar eu cu gândurile mele și să-mi pun ordine în viață? Sau să-mi reevaluez cum stau cu credința, rugându-mă tot drumul să găsesc un loc de parcare acolo unde am treabă?

După care, la întoarcerea acasă, abia aștept să dau încă o oră la zăpadă ca să pot lăsa mașina pe undeva. Nu, nu pe locul deszăpezit la plecare, ăla se va fi ocupat între timp de cineva mult mai norocos decât mine.

Dar știți ce aștept cel mai mult și mai mult? Aștept zloata aia mocirloasă care se va forma în absolut tot Bucureștiul încă din prima zi în care temperaturile vor urca măcar un grad peste zero. Zloata aia e minunată și te face să simți cu adevarat că trăiești într-o capitală europeană.

Da, abia aștept să ningă.

sursa foto