A fost un an greuț spre greu, pe alocuri chiar foarte greu, de-aia am așteptat vacanța asta ca pe a doua venire a Marelui Manitou. Mai ales că ai mei șefi de la cooperativa de digital ne-au anunțat că nu mai avem ce căuta la birou până pe 6 ianuarie. Mă rog, teoretic nu mai avem ce căuta, practic, știu eu pe cineva care se duce în fiecare zi să vadă dacă adevăraților șefi ai firmei nu le lipsește nimic.

Acestea fiind datele problemei, m-am hotărât să nu fac absolut nimic care să solicite vreun minim de efort. O să sau acasă și-o să mă uit la filme și seriale, cel mult o să mai dau câte o fugă la mall dacă se lansează vreun film care să merite acest efort devastator. Bine, o să plec azi la mama, la Vâlcea, două zile, dar asta nu intră la categoria eforturi, mai ales că m-a anunțat c-a făcut sarmale. Or sarmalele maică-mii merită și-un drum până pe Jepii Mici. Pe jos.

În rest, tot ce-mi doresc este să nu vină zăpada și gerul decât după ce reîncep munca.

Acestea fiind zise, nu știu care e situația la voi cu zilele libere, dar știu că trebuie să vă faceți timp să vedeți cele trei recomandări pe care vi le las mai jos (cred c-or să mai apară și altele în zilele următoare, deocamdată ziceți merci că sunt doar trei). Ia fiți atenți aici:

Prima. Documentarul recorder despre care deja v-am zis, dar vă mai zic o dată pentru că dacă ar fi după mine l-aș băga în programa școlară, aș da o lege pentru vizionare obligatorie. Știu c-au început să apară și critici, dar cetățeni care-l critică uită rațiunea pentru care a fost făcut: să ne aducă aminte. Uitați-vă la el, e impecabil.

A doua. Trebuie să începeți sa vedeți The Crown. Nu știu de ce naiba l-am evitat atâta vreme (mi se părea mie că e girlish sau ceva), dar este excepțional. Este pur și simplu perfect. Deja mă gândesc cu groază că mai am doar un episod și-l teemin, moment în care nu știu ce-o să mai fac cu viața mea.

Și a treia. Tot de pe Netflix: Cei doi papi. L-am văzut ieri și nu pot să vă spun decât că este pur și simplu PERFECT. Băbăiatule, cuvintele sunt prea sărace pentru cum pot să joace cetățenii ăia doi, Hopkins și Pryce. Nfine, vă uitați la el și mai vorbim după.

Mno, cam atât pentru azi. La ora când citiți asta, ar trebui să fiu în drum spre sarmalele făcute de mama. Vă țin la curent. 🙂