Ieri dimineață m-am oprit la patiseria dă hipsteri de lângă cooperativa de digital. Eram cu glicemia scăzută și-aș fi băgat niște oareșece dulce, sau sărat, sau orice, numai s-o urc naibii la loc. Deci, cum s-ar zice, m-am oprit din rațiuni de sănătate, nu din alte motive.

Am intrat.

În fața mea era o singură persoană, o tipă cam pe la 35 de ani care cu siguranță împlinise un pic peste un chintal. Lucru pe care l-aș fi trecut foarte ușor cu vederea, pentru că am un suflet blând si bun, dacă nu mi-ar fi atras atenția modul în care doamna cu chintalul își comanda chestii. Gen, părea că n-are de gând să se mai oprească.

Dați-mi și din asta, puneți-mi și două tarte. Croasanții cu unt sunt calzi? Puneți-mi unul. Și aici? Ce sunt astea? Cheesecake? Puneți-mi și un cheesecake. Și a continuat tot așa cu încă vreo câteva produse pe care nu le mai rețin.

Pe scurt, femeia mai avea un pic și comanda cam cât pentru o nuntă mai micuță, doar cu părinții, nașii, prietenii cei mai apropiați și colegii de liceu.

După ce-a scos de prin galantare toate bunătățurile pe care le solicitase deținătoarea chintalului, vânzătoarea a întrebat reflex:

– Aici sau la pachet?

Mai-mai s-o pufnească râsul când și-a dat seama ce enormitate a întrebat. Și pe ea și pe mine. Doar că din partea cealaltă a venit prompt răspunsul:

– Aici.

După care le-a luat pe toate, le-a pus pe unica măsuță prezentă în incintă și s-a pus gospodărește pe treabă.

Când am ieșit, m-am uitat dacă afară nu cumva așteaptă mai mulți cetățeni care urmează să intre s-o ajute pe doamna cu chintalul în greaua misiune de a reuși să consume tot ce-și comandase.

Dar nu, afară nu era nimeni.