La metrou, la Victoriei, două fete, probabil studente, încearcă să intre cu același abonament. Îl bagă prima, intră, și i-l întinde peste turnicheți și celeilalte (da, da, știu e „turnichete”, dar sună ca dracu’). Asta îl bagă și ea, dar pauză, nu poate. Se uită disperată la prietena ei:

– Nu merge, scrie că abia după cinșpe minute poți să-l mai folosesti.  

Moment în care observă că mă uit la ea și se înroșește la față. Scot cartela mea și i-o intind.

– Ia, zic, intră cu asta.

Acu’, ce se inroșise ea dinainte, dar acum se făcuse la față ca decapotabilele pe care și le cumpără milionarii americani ajunși la a cincea tinerețe. Ia, totuși, cartela mea, intră și mi-o întinde înapoi:

– Mulțumesc.

– N-ai pentru ce.

Mno, fetelor, ce voiam eu să vă zic și n-am putut la fața locului, că în ziua de azi, dacă te pune dracu’ să vorbești cu persoane de sex feminin pe stradă, te pomenești naibii pe la poliție dând declarații pentru hărțuire sexuală sau, mai rău, cu vreun reproș de genul „nebunule, te-a apucat vorbitul, n-ai facebook sau whatsapp? Comunicăm așa, prin viu grai, ca sălbaticii”?

Nfine, revenind, fetelor, nu-i problemă, toți am fost acolo, toți am trecut pe la vârsta când intratul la metrou însemna o mică gaură în buget, în anul doi de facultate săream peste turnicheții de la Romană mai ceva decât Carl Lewis peste garduri la proba de 100 de metri garduri.

Problema e c-ați ajuns în orașul în orașul unde mucurile de țigară se aruncă delicat pe geamul deschis al mașinii, în orașul unde doar o persoană din cinci își plătește călătoria cu ratb-ul, în orașul unde cocalarii parchează pe locurile pentru persoane cu dizabilităti, în orașul unde doar fraierii respectă legile, ceilați se descurcă. Pe scurt, în orașul unde o grămadă de cetățeni vor o țară ca afară, cu condiția s-o facă alții, că ei sunt ocupați cu ce-am scris mai înainte.

Cândva, toți ăștia au intrat moca la metrou, doar că ei au ales s-o facă toată viața. Voi încă mai aveți timp să nu.