Nu cred c-a existat să-mi parchez mașina pe undeva prin zone de blocuri din București și să nu-mi găsesc ștergătoarele de parbriz ridicate. Iar eu nu parchez niciodată pe locuri de parcare pe care cetățenii rezidenți le plătesc la primărie. Sau, mă rog, o mai parchez, dar doar dacă rămân câteva minute prin zonă și nu plec de lângă ea. În rest o las în locurile unde știu sigur că e la liber. Ți-ai găsit, e la liber doar teoretic, în practică locul ăla de parcare mai mult ca sigur „aparține” unui cetățean care l-a primit cadou de la mă-sa în ziua în care și-a cumpărat mașina. El, nu mă-sa. Iar dacă nu l-a primit cadou, s-a împroprietărit cu de la sine putere, pe sistemul „e al meu, că stau în blocul ăsta de zece ani”.

Mă întreb de unde până unde are românul simțul ăsta al proprietății atât de dezvoltat pentru chestii care nu-i aparțin. Duceți-vă pe lângă orice bloc din București și lăsați mașina parcată câteva ore. Dacă se poate, mai spre seară așa, când se întoarce românul de la muncă. Vă dau în scris că se va găsi cineva să sară cu gura și să vă explice că ăla e locul LUI și că să faci bine să-ți iei rabla de acolo.

Iar dacă, din întâmplare, îi răspunzi ceva de dulce, în scurt timp va începe jihadul. Toți ceilalți din bloc, chiar și dușmanii de moarte ai ăluia care-și urlă dreptul la proprietate, chiar și curva de la doi sau nesimțitul ăla de la patru care s-a dat odată la nevastă-sa, toți, fără excepție, vor vrea să te vadă mort. Și nu neapărat pentru că i-ai luat ăluia locul, că li se rupe de el, ci pentru că, doamne apără și păzește, la o adică ai putea să le ocupi și LOR locurile. Ale LOR, mă-nțelegeți?

Sunt foarte curios ce se va întâmpla când vom avea parcometre, ca în tarile cu apă caldă. Pentru că, din punctul meu de vedere, cam asta ar fi soluția pentru „proprietarii” ăștia de locuri de parcare moștenite din moși-strămoși. Când vor găsi pe locul LOR o mașină care are în parbriz un tichet de parcare plătită, brusc vor conștientiza că ăla nu e locul LOR de parcare, ci al ălora care încasează banii.

Eu, dacă aș candida la primăria Bucureștiului, nu mi-aș bate capul cu niciun program de dezvoltare al capitalei, aș anunța un singur lucru: că le dau dreptul să parcheze, pe viață, tuturor ăstora care s-au împroprietărit singuri. Știți, cum se proceda pe vremuri cu iobagii, îi legau de glie. După care aș câștiga alegerile fluierând și nu le-aș mai da nimic, dimpotrivă aș băga parcometre peste tot. Că, na, și iobagii își mai luau țepe.

Și mai cred că tot parcometrele sunt soluția și pentru rablele care zac peste tot prin București. La ora asta cred că există, pe teritoriul capitalei, măcar câteva mii de mașini nemișcate din loc de ani de zile. Mașini pe care nu se înghesuie să le ia nimeni de pe străzile sau trotuarele unde au fost abandonate. Și pe bună dreptate, pentru că de ce să te agiți să faci ceva cu o mașină pe care n-o mai folosești sau cu una care e nefuncțională, câtă vreme ai la dispoziție un ditamai spațiul de parcare pe termen lung și foarte lung. Moca, evident. Păi nu stau mașinile alea bine unde stau? Că doar nu cer de mâncare.

Well, să vezi ce repede vor găsi soluția să-și ia rablele și să le ducă la fier vechi în ziua când vor primi prima amendă pentru parcare neplătită. Iar dacă n-o vor găsi după prima amendă, cu siguranță vor face ceva după a doua, după a treia sau după a cinșpea. Că, de, nu e ușor când ajungi la ANAF să-ți rezolvi vreo treabă și te trezești că-ți spune tanti de la ghișeu: „Nu pot să vă dau certificatul fiscal până nu vă plătiți cele nouășpe amenzi pentru parcare neplătite”.

Nfine, nu mă luați în seamă, textul de față nu e un articol, sunt doar niște gânduri de șofer de duminică frustrat că iar și-a găsit ștergătoarele ridicate.