Hai c-am reușit să mă enervez, deși sâmbata asta plecase așa de bine pe zen, pe d-astea.

M-am dus până la magazinul din colț să mai iau niște chestii. Și cum mă plimbam alene printre rafturi, un puștiulache, pe la trei-patru ani așa, a început să se învârtă în jurul meu. Arăta cu degetul când la un produs, când la altul, mai râdea la mine, mai râdea la prietenii lui imaginari, știți voi, cum fac copiii.

În spatele nostru, bunică-sa cu gura pe el. Nu atinge aia, nu pune mâna pe ailaltă, nu face, nu drege, nu, nu, nu. Io zâmbeam ușor ironic, că bietul copil chiar nu punea mâna pe nimic, doar se bucura și el în legea lui. Până o aud p-aia bătrână:

– Dacă nu te potolești, te bate tanti de la casă.

Acu’, nu știu cum sunteți voi, dar eu când aud mizeria asta cu copiii și bătaia, mi se aprinde beculețul roșu care umflă vena aia groasă de la tâmplă, mi se duce pulsul în 180 și aia fost. Motiv pentru care m-am uitat la ăla micu’ și i-am zis cât am putut eu de calm:

– Stai liniștit, că nu te bate nimeni.

A fost drăguț. Nu știam că oamenii bătrâni pot să înjure și să blesteme fără să se repete. Când a dat bunicuța cea blajină drumul la meliță, practic a fost ca bătăile de la pupatul de moaște doar că fără moaște.

Am luat ce aveam de luat, am fost la casă, am plătit, și ea tot nu terminase să-mi explice, extrem de creativ ce-i drept, ce bădăran nesimțit sunt. Am și ajuns acasă de vreo cinșpe minute, dar sunt convins că bătrânica cea blajina e tot acolo slobozind ocări și scoțând foc nări.

Nfine, ce voiam să zic, nu mai lăsați copiii cu toți idioții, chiar dacă unii dintre ei le sunt bunici.

(19 octombrie 2019)