Nu știu cum s-o spun elegant, de fapt nici nu vreau să fiu elegant.

Mi se pare de mare porc să te plângi că ți-a blocat maratonul orașul și nu te mai poți deplasa cu mașina. Pentru că, nu-i așa, exact azi aveai de rezolvat toate urgențele din lume și nesimțiții ăștia, cu maratonul lor, nu fac decât să te-ncurce.

Și asta in condițiile în care aproape toate orașele cu apă caldă ale lumii au câte un maraton mare. Tot pe străzi. Și nu se mai plânge nimeni, dimpotrivă, ăia de la New York, Boston sau Tokyo par foarte mândri că li se oprește circulația pe străzi.

Știu atât de bine cam ce înseamnă să alergi. Știu exact cam ce munte de voință îți trebuie s-ajungi să termini măcar 10 kilometri, ce să mai vorbim de 20 sau de 42, încât nu pot decât să mă înclin în fața tuturor celor care mi-au blocat centrul orașului azi.

Personal, când am ieșit la suprafață la Victoriei și-am văzut marea aia de oameni alergând, transpirați, cu fețele transfigurate de efort, am lăsat în plm tot ce-aveam de făcut, m-am dus la megaimaj și le-am cumpărat apă. Multă apă. Și-am stat așa pe marginea străzii, cu sticlele în mână, bucurându-mă ca prostu’ de fiecare dată când unul dintre ei încetinea, lua una și-și continua cursa.

Da, omule, dacă ai alergat azi la maraton și-ai luat o sticlă de apă din mâna unui ochelarist bărbos, să știi că eu eram. Nu-mi mulțumi, c-am făcut-o mai mult pentru mine. Să-mi ostoiesc mustrările de conștiință și sa uit, pentru câteva minute, că tot ce mai fac e să fumez un pachet de țigări pe zi și să dau din gură pe interneți.

(14 octombrie 2018)