Zilele astea fie-mea este between jobs. Sau, mai pe românește și ca să nu mai folosim jargonul de corporație, își caută de muncă. Site-uri, cv-uri, aplicații, telefoane, interviuri, emoții, așteptare, știți rețeta, nu e nevoie să vă învăț eu cum se face.

Well, săptămâna trecută, după vreo lună de alergătură asiduuă, ajunge la interviu la unul dintre cei mai mari angajatori privați din țara asta.

Întâmplator (sau poate nu chiar așa de întâmplător) mă aflu în situația în care cunosc multă lume din compania respectivă. Gen, aș putea să apelez oricând la poziția numărul doi din firmă sau, cu puțin îngroșat de obraz, chiar la CEO.

Evident, pentru că trăim în țara în care dacă nu ai relații mai bine te retragi pe Jepii Mici și trăiești din ce vânezi, după interviu, am pus mâna pe telefon și-am sunat-o. Să aflu și eu cum a mers, dacă e totul ok și, mai ales, ca să ajung la partea care mă durea cel mai mult:

– Bubulin (să nu v-aud că mârâiți, așa o alint io), cunosc mulți oameni cu putere de decizie în firma aia, nu vrei să vorbesc cu cineva să rezolvăm problema?

Fie-mea a făcut o pauză mai lunguță așa, după care a început să zică. Și-a zis de nu se mai oprea:

– Nici nu vreau să aud de așa ceva. Ca să ce? Ca să trăiesc tot timpul cu impresia că m-au angajat doar pentru c-ai intervenit tu? Nici nu mă gândesc! Vreau să mă ia doar dacă le-a plăcut de mine. Și, în plus, nu vreau să mă ajuți să iau locul cuiva care e mai bun decât mine. Dacă faci asta, mă supăr rău de tot.

Jbam! Pe măsură ce o auzeam ce spune, mă pișam pe mine de fericire și-mi creștea inima-n piept ca un aluat de cozonac în care gospodina a scăpat prea multă drojdie. Când am închis aveam un mare zâmbet tâmp pe față.

Și nu, n-am vorbit cu nimeni, nu știu dacă o vor angaja, nu știe nici ea, o să aflăm când o vor suna oamenii ăia, dacă o vor suna. Că știți cum e, uneori „vă sunăm noi să vă anunțam, indiferent de rezultat” nu se mai întâmplă niciodată.

Dar cel mai important e că, dacă o vor angaja, se va putea duce la job cu fruntea sus știind c-a ajuns acolo pentru că merită, nu pentru c-a vorbit tac-su cu cineva. Iar asta, oameni buni, asta e o senzație pe care n-o poți cumpăra cu nimic pe lumea asta: senzația c-ai reușit prin forțele tale.

Ca să nu mai vorbesc despre cealată senzație, aia pe care-o ai când te uiți la copilul tău si-ți spui: „Hmm, se pare c-am făcut și eu ceva bun pe lumea asta.”

Ceea ce vă doresc și vouă.

P.S. Ce voiam să-ntreb, în situația asta se pune că m-am sacrificat pentru copil sau nu?