Nu vreau s-o interpretați în niciun fel, nu vreau să mă judecați greșit, în general sunt un tip destul de elegant și bine crescut (uneori chiar prea), practic sunt exact ca un gentleman d-ăla, dar pentru mine nu există opțiunea să conduc mașina și să nu înjur la volan.

Oricât de scurt ar fi drumul pe care-l am de făcut, trebuie să-mi scape măcar un duios „hai, în pwla mea, mai repede” sau nostalgicul „semnalizează, în morții mă-tii, că n-am de unde să ghicesc ce vrei să faci”.

Dar ce vreau să înțelegeți este că, în afară de momentele când volens nolens monolgul se transformă în dialog cu vreun alt participant la trafic cu nervii franjuri, eu nu înjur cu răutate. Nuuu, nici pomeneală, e așa mai mult ca o formă de defulare, un fel de a consuma energiile negative pe care n-ai cum să nu le acumulezi odată ce te-ai urcat la volan în mirobolanta țară a urmașilor dacilor liberi. E ca un poem, ca o declarație de dragoste, ca o mantră. Înjuratul la volan e singurul mod prin care reușesc să ajung întreg la căpuț după o deplasare din punctul A, în punctul B, indiferent de distanța la care se află cele două puncte pe teritoriul României.

Cel mai greu îmi e când am în mașină necunoscuți sau copii. Un drum de 30 – 45 de minute, în condițiile astea, mă seacă de energie. Pentru că, după cum ziceam mai sus, sunt totuși un tip cu destul de mult bun-simț și reușesc să-mi dau seama că un om care mă vede pentru prima dată poate n-ar înțelege exact valoarea emoțională a unui „morții tăi de imbecil” rostit calm, în timp ce stai în spatele unui cetățean care face stânga de pe banda unu și blochează toată intersecția. Iar copiilor, mai ales când nu-s ai tăi, e destul de greu să le explici de ce „fwtu-ți morții mă-tii” nu e întotdeauna ceva foarte rău ce n-ar trebui spus niciodată.

De-aia cred că nu poți să ai încredere în oamenii care nu înjură la volan. Eu, cel puțin, nu am. Ceva trebuie să fie profund defect la un cetățean care petrece mai mult de treizeci de minute pe minunatele noastre drumuri și nu scapă măcar un „băga-mi-aș pwla în drumurile voastre”.

Serios, dacă aș cunoaște vreun individ de genul ăsta m-aș feri de el ca de dracu’. Sunt convins că la un moment dat tensiunea aia acumulată, kilometru după kilometru, tot va trebui să răbufnească pe undeva și în momentul ăla n-aș vrea să fiu în preajma lui. Dar, din fericire, nu cunosc astfel de oameni.

Voi? Cunoașteți?