După ce mi-am luat permisul de conducere, m-am înființat la taică-meu și l-am rugat să-mi dea și mie mașina pentru o tură prin oraș. Mi-a râs în nas, evident. O dată, de două ori, de trei ori, de fiecare dată când i-o ceream, îmi explica sfătos că nu-mi dă nimic și că trebuie să-mi pun pofta în cui.

Dar ce nu știa el era că eu găsisem locul unde ținea cheile de rezervă. Așa că, după câteva tentative din astea nereușite și rugăminți să-mi dea mașina de bună voie, am început să mă gândesc cum să fac s-o iau măcar ziua, când omu’ era la muncă. Pentru că, da, taică-meu se ducea la serviciu cu autobuzul, doar nu era nebun să meargă cu mașina, comoara lui trebuia să stea nemișcată în parcare, ca să-mi facă mie-n ciudă.

Soluția era relativ simplă: știam locul unde ține cheile de rezervă. Dar exista o problemă, una mare. Comoara lui taică-meu avea niște antifurturi speciale aplicate pe butucurile portierelor, iar cheia de la antifurtul ăla stătea numai la el. Pentru că taică-meu se ducea cu autobuzul, dar cheile de la mașină le lua cu el, că doar știa ce marfă are acasă. Dar pentru că numai dacă nu vrei nu poți, am găsit rezolvare și acestei probleme care părea insurmontabilă.

Noaptea, după ce taică-meu se ducea la culcare, luam cheia aia specială, coboram la mașină, și slăbeam antifurtul ăla blestemat cât să-l pot scoate cu mâna a doua zi. Când venea taică-meu de la muncă, luam cheia și mergeam să-l strâng la loc, ca să nu-l găsească slăbit dacă era să plece pe undeva.

Dar chiar în ziua în care trebuia să fac și io primul drum cu mașina furată în acest mod deosebit de ingenios, mi-am dat seama că mai am o problemă. Taică-meu își nota într-un carnețel kilometrii de la bordul mașinii. No joke! Daaaaar, pentru că oamenii hotărâți nu se lasă păgubași la primele obstacole, vă imaginați c-am găsit rezolvare și la asta, da?

Băgam mâna pe sub bord și desfiletam cablul de kilometraj. După ce mă plimbam cât aveam eu chef, îl înfiletam la loc și aia era. Și uite așa se ducea fratele vostru la plimbare cu mașina în fiecare zi, fără să mai fie nevoie s-o ceară sau alte chestii din astea umilitoare.

Ei, dragii mei, dar a venit și momentul în care îmi făcusem niște planuri cu mașina pentru a doua zi, dar, ce să vezi, dimineață am constatat cu surprindere că taică-meu e liber. Ce să fac, ce să fac? Păi hai să-l mai rog o dată, nu? După cum mă așteptam, mi-a râs în nas din nou, nici n-a vrut să audă. Dar cel mai tare m-am enervat când mi-a și explicat de ce nu mi-o dă: pentru că nu știi să conduci. Replică la auzul căreia fratele vostru s-a enervat îngrozitor, i s-a aprins beculetul ăla roșu care umflă și vena de la tâmplă și n-a mai ținut cont de niciun instinct de conservare:

– Nu știu să conduc? N-ai tu idee cât am mers cu mașina asta. De luni de zile o iau în fiecare zi când ești la muncă. Am cheile de rezervă.

La care, sigur pe situație, ăl bătrân al meu a zâmbit superior:

– Minți, îmi notez kilometrajul și știu că n-ai mers cu mașina.

Și-atunci i-am dat decisiva care a făcut să-i dispară orice urmă de zâmbet de pe față:

– Scot cablul de la kilometraj și cu ochii închiși. Doar știu și eu că-ți notezi.

N-aveți cum să evaluați la justa valoare cam care era încărcătura psihologică a dialogului. Taică-meu era unul dintre cei mai orgolioși oameni pe care i-am cunoscut, iar asta venea practic ca o înfrângere. Cu toate astea, nu știu de ce și nu mi-am explicat niciodată, dar din ziua aia am avut voie să iau mașina oricând si oricum. Ceea ce ne spune nouă că adevărul parcă e mereu mai bun decât o minciună, indiferent cât de bine e pusă la punct.

Hai că sunt bun, am reușit sa găsesc un final motivațional la toată întâmplarea asta care mi-a stârnit flash-uri și m-a făcut să zâmbesc tot timpul cât am scris-o. Pentru că uneori îmi e așa dor de tata.