Mă urc în metrou. E oleacă aglomerat, dar am văzut și mai și.

Cetățeanul care șade pe scaunul în fața căruia reușesc să mă proptesc stă liniștit picior peste picior. Chestie care în mod normal m-ar deranja foarte puțin spre deloc, dacă talpa lui stângă nu s-ar odihni imperial pe genunchiul meu drept. Îl împing ușurel, în timp ce arunc ironic:

– Scuze că ți-am deranjat piciorul.

Ridică ochii din telefon și se uită senin la mine, fără să prindă niciun dram din ironie:

– Nu face nimic.

Mno, cam atât.

(5 septembrie 2019)