Norocul meu a fost că orașul era relativ mic și că, probabil, simțul meu de orientare este înnăscut, altfel prima mea zi de școală s-ar fi putut lăsa cu niscaiva urmări.

Nu știu dacă mai e cazul să precizez că prima mea zi de școală s-a petrecut pe vremea când în spațiul carpato-danubiano-pontic dacii liberi încă nu erau așa de liberi, nici măcar nu terminaseră tunelul pe sub Bucegi, în schimb se construia de zor socialismul revoluționar. Iar asta mai mult ca sigur trebuie să aibă legătură cu faptul că ai mei nu s-au gândit niciun moment să vină cu mine la școală în prima zi. Nu că nu și-ar fi dorit, dar n-ar fi avut cum.

Maică-mea era profesoară, deci și pentru ea începea școala, iar taică-meu era inginer în combinat. Ori din combinat nu puteai să-ți iei tu liber doar așa pentru că începea fiu-tău școala, că doar aveam de construit ditamai socialsmul, iar ăla nu se construia cu zile libere și alte rahaturi din astea imperialiste și antirevoluționare. Așa că soluția a fost să merg cu Nicu, care Nicu stătea la mine pe scară și învăța la aceeași școală, doar că era în clasa a patra. Ceea ce am și executat.

Dar nimeni nu luase în calcul un amănunt care avea să se dovedească semnificativ: tocmai pentru că Nicu era în clasa a patra, avea ceva mai multă treabă la școală în prima zi.

Prin urmare, jumătate de oră mai târziu, când proaspăta mea învățătoare ne-a expediat acasă și-am ieșit din nou în curtea școlii, m-am pomenit singur-singurel, fără să știu exact cam cât ar trebui să aștept. Am stat ce-am stat, dar dacă am văzut că nu se întâmplă nimic, am luat decizia să plec singur spre casă. N-are rost să vă explic topografia Vâlcii, dar pot să vă spun că școala nu era nicidecum aproape, chiar și astăzi drumul ăla mi-ar lua cam pe la un sfert de oră spre douăzeci de minute.

Dar, după cum spuneam, am un simț al orientării înnăscut sau ceva. Târâș-grăpiș, scurgându-mă pe lângă ziduri, blocuri și garduri, am luat-o cătinel spre casă. Habar nu am cât a durat toată expediția și cum naiba am reușit, cert este că, până la urmă, m-am văzut triumfător în fața blocului. Noroc cu cheia de la gât, de-am putut să intru și-n casă. De prisos să mai spun că maică-mea n-a aflat niciodată c-am făcut drumul ăla singur.

Chestia e că dacă ar fi fost ai mei singurii părinți care n-au venit cu copilul în prima zi de școală, probabil astăzi aș fi mers regulat la un psiholog care să se chinuie să înlăture sechelele traumei. Dar nu, nu mai era niciun picior de părinte în toată școala aia, deși, la cât de speriați și căcați pe noi eram (cel puțin noi cei de clasa întâi), prezența părinților ar fi fost mai mult decât binevenită.

Și mă bucur că azi nu mai e așa. Mă bucur că azi prima zi de școală e aproape sărbătoare națională. Mă bucur că ăștia mici nu mai trebuie să meargă cu Nicu și că părinții pot să fie de față când fac pasul ăsta destul de important pentru viețile lor. Mă bucur că măcar are cine să-i îmbrățișeze dacă-i umflă plânsul și mă bucur că nu mai sunt nevoiți să plece singuri spre casă.

Acestea fiind zise, să înceapă școala, zic.

sursa foto