Am trecut prin toate guvernările din ’90 până azi. Nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată frică. Nici când intrau minerii în București, nici când o luaseră în marș forțat pe Valea Oltului, nici când a fost cât pe ce să iasă Vadim președinte, nici când a ieșit Iliescu a treia oară. Era clar că toate erau convulsiile democrației și că mai devreme sau mai târziu se vor regla. Ceea ce s-a și întâmplat. Indiferent cine a condus țara asta până acum, nu mi-a fost frică. Că erau șmecheri, oportuniști sau hoți, măcar nu erau proști.

Acum e prima dată când suntem conduși de proști. Mă cutremur de cât sunt de proști de fiecare dată când îi văd la tv sau în presa scrisă, când îi aud vorbind, incapabili să iasă dintr-un vocabular de maxim 500 de cuvinte specific elevilor de școală primară. Și mi se face frică. Pentru că prostul e dispus să meargă până-n pânzele albe doar ca să-ți demonstreze că nu e prost. Și că are dreptate. Pentru că proștii nu greșesc niciodată. Pentru că, nu-i așa, „când ești mort, tu nu știi, e greu doar pentru ceilalți. La fel și când ești prost”.

Și iar mi se face frică. Pentru că „ceilalți” suntem noi.

(12 septembrie 2018)