Am mâncat zilele trecute o chestie raw-vegană denumită pompos „Snickers”, evident după batonul cu același nume. De fapt, mint, am încercat să mănânc, pentru că rar am pus gura pe ceva mai rău la gust, n-am știut cum să ajung mai repde la gunoi să fac „Snickersul” dispărut mai repede din fața și din viața mea.

Dar capacul mi l-au pus niște mici din quinoa. Aham, ați citit bine, mici din quinoa. Dar p-aștia n-am mai avut curajul să-i gust, doar am luat act de prezența lor, în timp ce mă gândeam c-ar trebui să fie interzis prin lege să poți folosi cuvintele „mici” și „quinoa” în aceeași propoziție. Cocoșatu’ cred că se răsucește în mormânt.

Nfine, ce voiam să vă-ntreb, ați observat că mai toate mâncărurile sau dulciurile raw-vegane au nume din astea consacrate și cât se poate de ne-raw-vegane? Mai mult de atât, nu numai că le denumesc la fel, dar de multe ori arată chiar mai bine decât originalul. Singura problemă apare în singurul moment care contează cu adevărat, adică atunci când încerci să le mănânci.

La o simplă căutare pe google, pe lîngă micii și snickers-ul despre care tocmai am zis mai sus, o să găsești resturante și site-uri cu mâncare raw-vegană care livrează chestii ca:

Cheescake. Pentru că, desigur, o denumire de genul „prăjitură raw-vegană care seamănă a cheescake, dar nu este” n-ar avea niciun succes la hipsteri. Laptele de soia fiind singurul ingredient care ar aduce cumva, mai de departe așea, a produs lactat. A propos, știe cineva cum se mulge soia? Sau migdalele?

Tort de ciocolată. Nu glumesc, oamenii exact așa le denumesc, deși pudra de cacao este singurul lucru care amintește cumva de ciocolată în toată combinația asta. Dar doar amintește, totul se termină când iei prima înghițitură. Hmm, v-am povestit că eram odată la ziua unor prieteni, un cuplu de vegani d-ăștia, și când am văzut-o pe ea curățând de zor la niște sfeclă roșie, m-a mâncat în fund s-o întreb la ce-i trebuie? Răspunsul a fost prompt: la tort. Ooooooook.

Cartofi prăjiți. Doar că nu sunt cartofi, sunt niște fâșii de gulie sau cotor de varză care nici macar nu sunt prăjite, pentru că un raw-vegan care se respectă nu mănâncă nimic ce a intrat, într-o formă sau alta, în contact cu focul. Dacă vă ispitește cineva vreodată cu așa ceva fugiți și tăiați orice legătură cu persoana în cauză, e clar că nu vă vrea binele.

Pop-corn din conopidă. Am mâncat. Am crezut că mor. Nicio legătură cu pop-cornul, desigur. Dar, pentru că mi le-am cumpărat singur, n-am avut pe cine să dau în judecată pentru daune irecuperabile asupra psihicului meu.

Ciorbiță rădăuțeană cu pleurotus. Jur, am văzut io așa ceva, dar n-am avut curaj să citesc din ce e făcută smântâna cu care era dreasă.

Icre de cânepă. Cânepa o avea ea multe proprietăți benefice, dar mă îndoiesc tare de tot că se poate transforma în icre. Poate doar dacă fumezi suficient de multă.

Bomboane Raffaello. Zise și „dragă, chiar zici că sunt Raffaello, nici nu simți diferența”, deși ar simți diferența și un individ care s-a născut fără gust și miros, ar simți diferența până și un stâlp de telegraf, ar simți diferența și coșul de gunoi în care le arunci ca să scapi de ele.

Mno, ați înțeles ideea, aproape toate mâncărurile raw-vegane le imită p-astea ale noastre, ale sălbaticilor care ne hrănim cu stârvuri. Ceea ce mă duce la o singură concluzie: cetățenilor raw-vegani le e dor de o fleică cinstită, la grătar, ca de mamele domniilor lor.