– Trebuie să veniți la secție să dați declarație.

E anul 2008. Pe fie-mea a lovit-o o mașină pe trecerea de pietoni. A „scăpat” cu o fractură dublă de gleznă. E la spital, e sub control, a trecut panica inițială în care-ți vine să omori pe toată lumea, suntem la faza în care organele trebuie să-și respecte obligațiile birocratice.

Mă duc la secție să dau declarație. Întreb ofițerul de serviciu unde trebuie să ajung. Îmi arată plictisit cu un deget să urc pe scări și-mi spune numărul biroului. Urc. Țac-țac-țac se aude un zgomot metalic încă de cum pun piciorul pe prima treaptă. Mai urc un etaj. Țac-țac-țac se aude în continuare, din ce în ce mai tare.

Ajung la biroul în care trebuie să dau declarație. Bat în ușa.

– Intră.

Intru. Țăcănitul metalic încetează. Sergentul, oprit brusc din complicatul proces al tăiatului unghiilor cu unghiera, se uită întrebător la mine.

– Știți, am venit să dau declarație, sunt tatăl fetei lovită pe trecerea de pietoni.

Dă agasat din mâini:

– Așteptați pe hol și vă chem io când termin.

Ies pe hol. Aștept.

Țac-țac-țac. Unghiera își continuă netulburată procesul. Kafka ar fi fost mândru.

Au trecut mai mult de zece ani de atunci și ăștia încă n-au terminat să-și taie unghiile.