Nu înțelgeam apetența asta pentru a câștiga competiții inexistente și pentru a fi primii în situații care nu numai că nu contează, dar n-au nici măcar o urmă de miză.

Vorbesc despre cetățenii care vor să fie primii la intrarea în metrou cu aceeași îndârjire cu care vor să fie primii și la ieșirea din metrou. Despre cum aceiași cetățeni, sau alții, vor să câștige bătălia și pentru scara rulantă. În fiecare dimineață asist la veritabile lupte cot la corp pentru cine ajunge primul la scara aia blestemată, de zici că sus îi așteaptă nemurirea sau măcar marele premiul la loto.

Ați asistat vreodată în vreun supermarket la momentul în care se mai deschide încă o casă? Sau, mai rău, la momentul în care se anunță prin boxe că „deschidem casa trei pentru dumneavoastră”. Hai că numai dacă trăiți pe Jepii Mici n-ați asistat. Imediat după anunț, urmează un sprint colectiv fără nicun fel de reguli, bărbați, femei și copii mai au puțin și se calcă în picioare, de zici că urmează să rămână sechestrați în magazin dacă ratează să fie primii la casa aia nenorocită.

Să vă mai zic despre cum vor să fie primii în avion și se așază la coadă la poarta de îmbarcare cu minim o oră înainte? Sau cum țâșnesc ca din blockstart-uri din autobuzul care-i duce spre scară?

Mai are sens sa povestesc despre plecările de pe loc, demne de formula unu, de la semafoarele capitalei?

Dar ieri, în timp ce era să fiu efectiv călcat în picioare de câțiva cetățeni de ambele sexe care sprintau spre scara rulantă de la Victoriei, am avut revelația supremă. Ieri în sfârșit am înțeles de ce și-am empatizat pe deplin cu ei. N-ai cum să nu înțelegi că oamenii ăștia vor și ei să simtă măcar o dată-n viață cum e să fii primul la ceva, la orice. Fie el ceva-ul ăla doar scara rulantă de la metrou.

Editable vector illustration of a man winning a race