Un fost coleg se tot plângea de vreo câteva zile că i-a ieşit o umflătură pe spate. Deși părea ceva superficial, la nivelul pielii, și-a zis că n-ar fi rău să-i confirme treaba asta și cineva de specialitate, respectiv un doctor. Mă rog, între noi fie vorba, omul era oricum oleacă ipohondru, se ducea la medic și dacă se trezea într-o dimineață sughițând mai strașnic. Imediat ar fi făcut niște asocieri din care ar fi reieșit că are măcar cancer la colon, combinat cu prostată mărită si pancreas deficitar. Ferească Dumnezeu să fi și strănutat, că nu mai venea la muncă măcar o săptămână şi-şi trecea pe fişa de concediu “preinfarct”.

Ca să fie clar, nu cred că existau spital, clinică sau cabinet medical rămase nevizitate de fostul meu coleg. Știu că ne povestea cum a prins odată un doctor sprijinit de uşa ambulanţei şi l-a chestionat repede cu privire la nişte afecţiuni recent descoperite. Prin urmare n-avea cum naiba să nu se ducă la un dermatolog cu umflătura aia suspectă de pe spate. Cred că mental deja era pregătit pentru ce era mai rău și pentru minimum o intervenţie chirurgicală complicată.

Mno, se programează omul nostru la nuş’ce clinică, se duce la ora stabilită şi se pune pe așteptat la uşa cabinetului. La un moment dat, iese doctoriţa il vede singur pe-acolo şi-l ia repede:

– Ce bine c-aţi venit. Haideți, intrați, că sunteţi ultimul şi ma grăbesc.

Ştiţi voi, genul ăla de doctoriță în faţa căreia execuți și nu prea sufli. În timp ce-i vorbea, îl şi trăgea în cabinet. După care-i aruncă un “mă întorc imediat” şi iese. Acu’, dacă tot o auzise că se grăbește, al nostru se gândeşte c-ar fi drăguț să-i mai salveze nişte timp femeii, aşa că n-ar fi rau să se și dezbrace până se întoarce.

Zis și făcut. Scoate frumușel toate hăinuţele, le pune frumos orânduit pe pat și mai rămâne doar în pantalonii gata desfăcuţi la curea şi la prohab. La ţanc, că tocmai se întorcea doctoriţa.

Care doctoriță, odată reintrată în cabinet, a făcut ochii mari, a scăpat un mic ţipăt şi l-a luat aşa cu duhul blandeţii ca să nu cumva să-l enerveze:

– De ce v-aţi… hmm… dezbrăcat?

Acu’ şi colegul meu era doar oleacă ipohondru, nu și tâmpit, s-a prins că ceva nu e tocmai cum ar trebui să fie:

– Păăăi nu sunteţi de la deramtololgie?

– Nu, domnule, aici e neurologia. Trebuie să mergeți un etaj mai sus. 

Iese în trombă şi-l lasă p-ăsta, roșu la față ca racul, să-si tragă hainele la loc pe el.

Ce voiam de fapt să spun, un pic de noroc tot au avut şi el şi doctoriţa. Că se putea să-i fi ieșit blestemata aia de umflătură pe ouă.