Vineri. Ora 6.30, în creierii dimineții. Plec spre eveniment. Pe drum, mă bag în parcare la Inter să mai iau doi colegi. Întârzie. Normal că întârzie, că ce-ar fi viața fără sfertul academic? Lasă, abia mai am timp să scrolez un pic. Da’ n-apuc să văd două-trei postări mai acătării, că portiera din dreapta spate se deschide larg și în mașină se face brusc întuneric. Pe bancheta din spate să prăvălește o cetățeancă care… hmm… care mai mult ca sigur consumă alimente compulsiv pe fondul dezechilibrului emoțional.

Nfine, nu greutatea sau dimensiunile cetățencei erau problema, c-am schimbat arcurile pe spate săptămâna trecută, ci că doamna, odată regrupată, a cuvântat scurt:

– Andiamo!

Io mă uit la ea ca roveganii la mușchiulețul de porc împănat cu bame Aia se uită și ea dubios la mine și mai cuvântează odată, oleacă iritată că nu mi-a fost clar din prima:

– Andiamo!!!

Și de-aici începe dialogul surzilor. Io încerc s-o lămuresc că precis e o greșeală, femeia încearcă să mă convingă că nu e. Dăcăt că toată treaba asta se petrece cu mine vorbind italiană mai prost decât Răducioiu înainte de primul antrenament la Bari, iar ea știind despre limba engleză doar că există.

În timp ce mă vafanculește cu sârg, îmi arată și telefonul. Comandase un uber și mașina, într-adevăr, este un megane care a ajuns să preia pasagerul. Atâta doar că nu al meu.

Până la urmă, reușesc s-o extrag de pe bancheta din spate (nu, nu cu mâinile, nu sunt chiar atât de puternic), ci arâtându-i pe geam că în parcare mai e un megane oprit. A coborât bombănind toată.

Mno, cam așa s-a încheiat abrupt cariera mea de șofer la uber, înainte să înceapă, deși părea deosebit de promițătoare.