Tocmai m-am întâlnit cu vecinul boschetar care de fiecare dată când mă vede îmi cere o țigară. Și-i dădeam, că-mi place la el că e creativ, mereu încearcă o altă abordare. Ori mă ia cu „bosulică”, ori mă întreabă ceva despre vreme sau despre politică, cert e că nu vine așa doar să ceară o țigară, că e sub demnitatea lui.

Dar azi s-a autodepășit. Mi-a apărut prin surprindere din față și m-a luat la fix:

– Vecine, de ce stai numa’ cu telefonul ăla-n mână?

Că ce dracu’ să mai și răspunzi când te întreabă cineva așa ceva. M-am și rușinat, naibii, am vârât brusc telefonul în buzunar și-am bălmăjit ceva acolo, să fie:

– Ăăă… îmi trebuie la muncă.

Omu’ nostru a dat aprobator din cap

– Auzi, da’ o țigară îmi dai?

Apăi ce mă rușinasem din cauza telefonului, dar la asta mi-a crăpat obrazul de-a dreptul. Am ridicat din umeri:

– N-am…

Și i-am aratat țigara electronică la care s-a uitat cu o scârbă incomensurabilă. După care a ridicat lehămețit din umeri:

– Ce muncă e aia dacă n-ai nici bani de țigări?

Și mi-a-ntors spatele suveran.