Articol scris de Ariadna. Citiți-l și cutemurați-vă.

Nu împlinisem 14 ani când mama m-a trimis la școală într-un oraș mare, ca să pot intra la liceu. Pe vremea aceea nu puteai să te duci la liceu în alt oraș dacă nu erai absolvent de 8 clase al unei școli din orașul respectiv. Așa că nimeni nu a ținut cont de împotrivirea mea, nu s-au gândit cât de mult sufeream sau ce-mi doream cu adevărat. M-au dat la școală și gata.

Din anul acela păstrez o singură amintire. Restul s-au pierdut sau stau ascunse, într-o tăcere dureroasă. Era ziua de Paște. Mama îmi trimitea săptămânal mâncare pe autobuz. Numai că în ziua de Paște autobuzul nu circula.

Cine nu își aduce aminte, pe atunci aveam o singură zi liberă și aceea era duminica. Învățam sau se muncea și sâmbătă. Așa că sâmbătă eu eram la școală și mama la muncă. drept urmare doar duminica puteam să mă duc la autogară să ridic bunătățile trimise de mama. Dar, cum ziceam, în ziua aceea, de Paște, nu am primit pachet.

Stăteam în gazdă la o familie de creștini, undeva într-un cartier bun și curat. Erau două camere. Eu ajungeam în camera mea doar trecând prin camera gazdelor.

În ziua aceea i-am văzut cum au pus masa, mirosea tare a sarmale, dar mie îmi făcea cu ochiul cozonacul din mijlocul mesei. Stăteam cuminte în camera mea, îi auzeam vorbind, mâncând, râzând.

Nu m-au chemat. Iar mie îmi era îngrozitor de foame. Într-un târziu am ieșit din camera mea și m-am dus în bucătărie. Era acolo o cămară unde gazda îmi lăsase loc pe un raft, să-mi pun produsele mele. M-am uitat în cămară. Mai aveam o pungă de spanac uscat și vreo câteva cepe. Atât.

Am pus spanacul în apă, am adăugat ceapă și am mâncat. Nu mai țin minte ce gust avea. Știu că am trecut prin camera gazdelor cu farfuria, dar în drumul meu am făcut mari eforturi să nu privesc spre masa lor.

Am rămas în camera mea până a doua zi. Eram un copil. Flămând și singur. În ziua de Paști. La doi metri de mine oamenii petreceau și se bucurau că Hristos a înviat numai pentru ei.

sursa foto: freepik.com