Aștept pe peron, la Victoriei. Lângă mine e un grup de trei fete, două gemene și slabe și o a treia negeamănă și neslabă. Ei, și fix la grupulețu’ ăsta eterogen vine un cetățean francez sau belgian sau de orice altă naționalitate vorbitoare de limba franceză (mă scuzaț’, dar franceza mea, dobândită cu trudă în școala generală, nu-mi permite subtilități de genul stabilirii originii vorbitorului). Cetățean care se interesează dacă ăsta este metroul spre Unirii.

Moment în care începe un dialog al surzilor, pentru că, după cum aveam să realizez repede de tot, franceza mea e de absolvent la Sorbona pe lângă cea a gemenelor care o vorbesc mai prost decât o rup eu în mandarină. În tot timpul ăsta, negeamăna privește mută și clipește des încercând să-și dea seama cam ce se petrece sub nasul ei.

Se fac și niște încercări foarte timide în engleză, dar francezo-belgianul dă din cap în semn că limba lui Shakespeare nu e chiar cea mai fericită alegere.

Până la urmă, după multă mișcare a brațelor și o tonă de frangleză pigmentată din belșug cu cuvinte moștenite de la strămoșii noștri latini, franco-belgianul se pare c-a înțeles și arată cu degetul spre Unirii:

– La bas?

Gemenele aprobă bucuroase, uite dom’le c-a priceput, în timp ce negeamăna începe să râdă isteric. Moment de stupoare.

– Ce-ai de râzi?

Negeamăna încearcă să se oprească, dar efectiv nu poate, se zguduie toată. Până la urmă reușește pentru o secundă, fix căt să le comunice tovarășelor ei motivul neașteptatei crize de ilaritate:

– A zis “laba”

Mno, atâta s-a putut.