Mai bine tragi pe dreapta

Mi s-a întâmplat o singuă dată. Eram încă student, lucram la Pizza Hut și-mi cumpărasem prima mea mașină, o Dacie 1100. Doamne, ce dor mi-e de ea uneori, cred c-a fost mașina la care am ținut cel mai mult în această viață și, dacă n-o făceam praf într-o iarnă pe autostradă, aș mai fi avut-o și acum. Enfin, asta e altă poveste, poate v-o zic cu altă ocazie.

Revenind. Am plecat la mare după mai bine de 24 de ore în care nu dormisem nici măcar o secundă. N-am plecat singur, eram cu un prieten pe care l-am rugat cu cerul și cu pâmântul să nu adoarmă, să mă țină de vorbă, să fie acolo cu mine. Ți-ai găsit, a adormit cât încâ nu ieșisem bine din București.

Ce era să-i mai fac? L-am înjurat în gând și l-am lăsat să doarmă, după care am intrat pe bucata aia de autostradă făcută din plăci, de altefel și singura care exista la ora aia pe drumul spre mare. Drumul drept, ora mică (era aproape dimineață) muzica se auzea în surdină, oboseală cât casa, nici nu știu când mi s-au închis ochii, cert e c-am adormit la volan.

Habar nu am cât a durat toată treaba, dacă am fost adormit o secundă sau cinșpe, ce știu sigur este că dacă nu exista pe margine un strat de pietriș, lat cam de vreun metru, la ora asta citeați voi alte bloguri, că mie cred că mi-ar fi fost destul de dificil să scriu din Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii. Da, m-am trezit când roțile de pe partea dreaptă au intrat pe stratul ăla de pietriș și-a început să se audă huruit în toată mașina. Noroc că, odată trezit, am avut macar atâta prezență de spirit să nu trag brusc de volan, că rezultatul ar fi fost același, tot la Marele Manitou ajungeam.

Evident, imediat după asta a început să lucreze adrenalina, conștientizam c-am fost la un pas să-i strâng mâna lu’ Sfântu Petru, mi-a dispărut pe loc toată oboseala și-am ajuns întreg.

Ai fi zis ca după toată întâmplarea asta m-am dus să mă bag la somn, dar ai fi zis prost. Am ajuns la mare exact când răsărise bine de tot soarele, cum era să mă duc să dorm? Am stat pe plajă și în apă toată ziua, n-am închis un ochi, și seara am plecat de la Mamaia în Eforie Nord unde aveam cazarea. Nu știu câți kilometri sunt, probabil până-n 15, dar atunci mi s-a demonstrat clar că timpul este relativ. În sensul că habar nu am cât a durat drumul ăla, dar mie mi s-a parut cel mai lung făcut vreodată, trăiam cu senzația c-au trecut ore de când am plecat și că n-o să se mai termine niciodată. Afară era deja întuneric, din față veneau mașini cu farurile aprinse care mă orbeau de eram nevoit sa strâng ochii și abia mai reușeam să-i deschid la loc. Un coșmar, vă spun.

Până la urmă am ajuns, dar nu țin minte, și nu țineam nici măcar a doua zi dimineață, cum am ajuns în cameră. Cred că adormisem din secunda în care am oprit motorul.

Partea bună din toată povestea asta este că mi-am jurat să nu mai fac niciodată tâmpenia să conduc când simt că mi se închid ochii de somn și oboseală. Pentru că somnul e pervers, te ia așa pe nesimțite si nici nu știi când te-ai trezit proptit într-un pom sau răsturnat în șanț. Asta dacă te mai trezești, desigur. Și m-am ținut de cuvânt.

V-am povestit toate astea pentru că azi-noapte, pe când voi deja sforăiați, eu mă întrebam ce naiba să scriu pentru azi și-atunci am făcut ce fac mereu când sunt în pană de subiecte: am intrat pe Facebook și-am început să scrolez. Uite-așa am dat peste ”Treaz la volan timp de 48 de ore”, experimentul pe care vor să-l facă băieții de la Academia Titi Aur. Mi s-a părut mega tare ideea și-am zis că merită promovată, mai ales că mi-am amintit pe loc și tot ce v-am povestit mai sus.

Altfel, la voi cum stă treaba, ați adormit vreodată la volan?