Știți voi momentul ăla în care ești la masă și un animal cu patru picioare se proptește lângă tine și face fața aia de cerșetor care spune: „dă-mi, bă, și mie din ce mănânânci tu acolo”? Și oricât încerci să-l ignori, să te prefaci că nu-i vezi ochii de milog și te uiți în altă parte sau te bagi că citești ceva în telefon, ȘTII că e acolo și știi că la primul contact vizual o să-l vezi cum începe din nou: „hai, coae, ce zici, îmi dai și mie din chestia aia bună”?

Și tu în continuare nu-i dai. Și el în continuare face ce știe el mai bine. Ș-atunci, pentru că ești un individ slab, ca mine, și ca să nu-i mai vezi moaca de milog cerșetor șantajist emoțional îi bagi sub nas o bucată din ce mănânci tu. Poate chiar două. Că, na, e și el ca un om și-i e poftă.

Well, doar că ce să vezi, nu e ca un om. Și se poate întâmpla să afli asta mai abrupt decât ar fi cazul, respectiv, cum am aflat eu. Și Vasile. Căruia i-am dat alaltăieri la prânz o bucată de cârnat. Măcar era spaniol. Cârnatul, nu Vasile. După care a urmat iadul. Vomită din cinci în cinci minute, e moale ca un fular de cașmir uitat la soare, privire tristă și suferindă, nu tu mâncat, nu tu băut, nu tu caca, nu tu pipi. Cum s-ar zice, pacientul ideal pentru clinicile veterinare. Ceea ce am și executat.

Cam cum credeți că s-a uitat la mine doctorița de la cabinet după ce m-a întrebat:

– A înghițit ceva? Sau a mâncat ceva ce nu făcea parte din dieta lui obișnuită?

Iar io m-am făcut mic, m-am înroșit subit și i-am răspuns în timp ce mă prefăceam extrem de îngrijorat de vârfurile propriilor mei adidași:

– Ăăă, da, cred că i-am dat o bucată de cârnat.

Dap. Fix așa s-a uitat, cum vă uitați și voi acum.

Prin urmare, ce voiam să spun, niciodată, dar absolut niciodată, n-o să mai cedez în fața șantajului emoțional, fie el exercitat de indivizi blănoși cu patru picioare. Și-am zis să las asta aici, că poate uit naibii și vreau s-o am scrisă.

Atât pentru azi, că la ora unșpe suntem programați din nou la doctor.