Tot respectul pentru producătorul de autoturisme bavarez. Habar nu am cu ce impregnează tapiţeria sau ce bagă în filtrul de aer, cert este că odată intrat într-un bemveu se declanşează automat simptomul de superioritate. Nu ştiu cum naiba reuşesc să inoculeze senzaţia că, după ce ai trântit semeţ portiera şi te-ai aşezat la volan, toţi ceilalţi participanţi la trafic coboară cu minim o treaptă pe scara regnului automobilistic. Practic, toți cei din jur devin niște nevertebrate. Şi am mari îndoieli că afecţiunea ar fi vindecabilă prin vreun tratament specializat.

M-am trezit cu gândul ăsta în cap, ieri dimineaţă la semafor, în timp ce mă uitam la şoferul unui ursuleţ care privea pe geam, cu o nedisimulată silă, către un coleg de trafic ce avusese proasta inspiraţie să-şi cumpere un logan. M-am nimerit să mă uit în ochii lui exact în momentul când în privire i se putea citi un singur lucru: „săraculeeeeee!”. Serios, pare că nici măcar nu are importanţă anul în care bmw-ul a ieşit de pe linia de producţie. Odată ce te-ai urcat la volanul lui, singurul gând care-ţi mai părăseşte sinapsele este: „conduc un bemveu, fraierilor!”.

Am avut un coleg care avea un seria 5 de prin ’80-’81. Eu nu am văzut om mai mândru de maşina lui, deşi erau foarte rare momentele în care o conducea şi mult mai multe cele în care o ţinea în faţa blocului. Nu că nu si-ar fi dorit, dar pur şi simplu nu prea avea cum. Pe lângă consumul de avion cu reacţie şi balta de ulei pe care o lăsa în orice loc staţiona mai mult șaizeci de secunde, mereu se strica vreo chestie la ea. Cu toate astea, trebuia să asistaţi măcar o dată la felul în care îi sclipeau ochii şi i se umfla peptu’ în momentele în care cineva avea proasta inspiraţie să-l întrebe: „ce maşină ai?”.

Lucram încă împreună în anul în care ăștia de la Dacia au scos pe piaţă loganul. Ba mai mult, eram lângă el când l-am văzut pe primul. L-a analizat fără să spună nimic vreme de câteva minute. Încruntat tot, se uita la mașina aia când ca la un afront personal, când ca la o ciudățenie a naturii. S-a învârtit în jurul ei, a pus mâna pe caroserie, a tras uşor de roţi, a ciocănit în geamuri şi-a măsurat din ochi ţeava de eşapament. Abia apoi a răsuflat lung, a scuipat cu dispreţ într-o parte şi-a aruncat cu năduf un: „‘re-aţi ai dreacu’ cu rablele voastre”.

Dar ştiţi ce e cel mai nasol? Chestia asta e contagioasă. Am avut ocazia să conduc de vreo câteva ori bemveuri. Imediat după ce am pornit motorul şi-am luat-o din loc, primul gând care mi-a venit în minte a fost: „la o parteeeee că vă ia mama dracului”. După care am facut patru ore fără un sfert de la Iaşi la Bucureşti. Da, probabil aveţi dreptate, undeva înlăuntrul meu zace un cocalar în stare latentă.

Ce voiam să mai spun, dacă nu mă credeţi, puteţi face un experiment: împrumutaţi sau închiriaţi un bemveu. Urcaţi la volan, dați-i blană şi să nu-mi spuneţi mie pe nume, daca în momentul următor tot ce e automobil în jur nu se transformă în niste răgălii cu roţi. După care să priviţi cu silă pe geam şi o să decretați cu dispreț: sărăkiilor!

P.S. Să ne înțelegem, asta din imaginea de mai jos e o bijuterie pe roți, aș lua-o într-un test drive de doi-trei ani la orice oră.