Trenul se apropie de Universitate. În fața mea o adolescentă rebelă clenfăne gumă și ascultă ceva ce seamănă a metal d-ăla greu în caști. În dreapta, o cetățeanca blondă platinat vorbește la telefon. Tare. Îl ia o secundă de la ureche și se uită contrariată la ecran. Apoi îl pune la loc:

– Nu te mai aud!

Probabil are dreptate. După cum cursese discuția până atunci, se pare că auzise foarte bine.

– Nu te mai auuud!

Se pare că interlocutorul nu reacționează, așa că ridică oleacă intensitatea decibelilor:

– Nu te mai auuuuuud!

Tot nimic.

– Nu te mai auuuuuuuuud!

Dincolo, tot pauză. În compartiment, adolescenta rebelă se opește o secundă din clenfănit și se uită contrariată în jur. Decide că nu e nimic suficient de interesant și dă drumul la fălci din nou. Platinata noastră hotărăște să facă încă o încercare. Disperată. Aproape urlă în sărmanul telefon:

– NU TE MAI AUUUUUUUUUD!

Moment în care, din partea cealaltă a vagonului se aude o voce:

– Și noi ce vină avem?