Mergeam agale pe peron, la Victoriei, când de sub un munte bagaje s-a auzit o voce pierdută de femeie care mă întreba dacă „ăsta e spre Gara de Nord”. După ce-am realizat că nu trolerele vorbeau și mi-am revenit din șoc, am făcut un lejer efort de gândire (cu rezultate nule, după cum aveam să constat ulterior) încercând să-i răspund femeii la întrebare. Dăcât că, așa sub presiune, și ca să n-o fac pe cetățeancă să aștepte prea mult, să mor io dacă realizam care e metroul spre gară.

După ce-am scotocit printre sinapse o perioadă de timp care mie mi s-a părut o eternitate, nădușit tot și panicat că habar n-am ce să-i răspund, am dat din cap și-am rostit convins: „da, ăsta e”. Femeia mi-a mulțumit frumos, și-a târât muntele de bagaje în metroul care tocmai oprea în stație și eu m-am dus frumușel în treaba mea, cu metroul de la celălat peron care mergea, unde credeți, la Gara de Nord, evident.

Moment în care, după ce m-am înroșit ca o domnișoară de pension care vede pentru prima dată paloșul lui Făt-Frumos, m-am gândit io așea în sinea mea, bătrânește: „oare de ce plm nu i-am spus femeii că nu știu? Acu’ cine stie de pe unde trebuie să-și care înapoi muntele ăla de bagaje”.

Ce voiam de fapt să-ntreb, voi ați observat că e un fel de rușine națională să răspunzi „nu știu” când ești întrebat ceva, orice. Pare că chestia asta te scade dintr-o dată sub nivelul mării în ochii ăluia de te-a întrebat. Îi citești în privire cum se uită scărbit și dezamăgit la tine, în timp ce precis își spune în gând: „pfff, te întrebasem pe tine crezând că ești vreun deștept și tu de fapt ești prost”. Este că de-aia suntem incapabili să spunem „nu știu”?

Chestia e că nu-mi dau seama dacă treaba asta ne e specifică nouă românilor sau e ceva generalizat. Că io am așa un fel de bănuială că numai pe la noi pe aici trebuie sa demonstrezi, nu se știe cui, că te-a făcut mă-ta doxă în toate domeniile.

Sau, dacă e să mă gândesc mai bine, sunt șanse să aibă legătură cu nivelul de inteligență. Mda, cred că mai degrabă asta e, cu cât ai mai mult creier funcțional, cu atât îți e mai usor să admiți că nu știi ceva. Cum era? Numai proștii sunt convinși că le știu pe toate, nu? Mă rog, nu e cazul meu, tot ce nu știu eu poate fi scris pe spatele unui timbru, ziceam așa în general.

Din punctul ăsta de vedere, generatiile astea care vin acum din urmă sunt mult mai relaxate, ba chiar mai evoluate aș putea zice, pentru că-ți raspund „nu știu” cu o lejeritate uimitoare la aproape orice i-ai întreba. Partea proastă e că fac asta pentru că chiar nu știu, dacă le iei telefonul din mână, s-a terminat, nu-s în stare să-ți spună nici în ce an s-au născut. Dar astea sunt, desigur, doar niște constatări răutăcioase, heitărisme d-astea de nebun care poate să-ți zică și fără google în ce an s-a născut Mihai Viteazul (nu că asta mi-ar fi folosit vreodată în această viață).

Mno, cam atât pentru azi. Mai vedem ce nu știm și mâine.