Articol scris de Jamilla.

Viața noastră pe Pământ, oricât de lungă ori de scurtă ar fi (și nu am spus că nu ar trebui să existe și o alta, în veșnicie) este o lecție. Te naști și înveți să respiri, să mănânci, mai întâi cu ajutorul părintelui, apoi singur, să mergi în două picioare, să vorbești, să scrii, să citești. Chestii elementare, simple, de bază. Apoi, începi să înaintezi în viață și ea începe să îți servească lecții mai puțin subtile.

În copilărie nu păream atât de îngrijorați când ne asumăm riscuri. Nici măcar nu înțelegeam termenul ăsta „risc”.

Știam să ne bucurăm de momente, știam să ne apropiem complet dezinhibați și dezarmați de oameni, nu ne poticneam atunci când simțeam nevoia de a numi pe cineva prieten. Ne plăceau oamenii și eram plăcuți de ei. Bine, poate eu mai puțin. Eu am fost cea care, scoasă din contextul familiei, trebuia să depună ceva mai mult efort să convingă că-i la fel sau mai bună decât alții. Eu eram arăboaica, iar ăsta aducea cu sine o ștampilă pe care nici eu, nici ceilalți copii, nu o înțelegeam că fiind diferită.

În jocul cu viața, un joc mai serios ca toate cele, am aflat că nimic nu este ceea ce se vrea și ce pare. Că nimic nu este veșnic. Că totul este trecător și că iluziile sunt aceleași. Numai că vin și pleacă împachetate diferit.

Am fost bucuroasă până la extaz doar pentru a-mi aminti cât de fragilă e bucuria asta (de unde atâta nivel de serotonină când eu nu’s nici vreo mâncăcioasă, nici prea mult sport nu mai fac… produc doze mici și, și p-alea le consum repede). Sunt un om prea slab și, din micenia mea, n-am reușit niciodată să pun echilibru în sentimentele sau vibrațiile primite de la oameni. Cred că nici nu mi-am dorit prea tare… cred că m-am complăcut mereu în situații care să-mi amintească că viața nu-i doar zâmbet… alegere de om nebun.

Sunt J și sunt musulmană.

Aleg să vorbesc despre asta, așa și aici, pentru că una dintre lecțiile foarte valoroase învațate de la bătrânul meu este fix asta “Păstrează-te deschisă! Atacă ideea, niciodată omul”.

Nu intenționez să mă victimizez nici n-o să încerc să combat ideea nimănui despre musulmani. N-ar avea sens. Oricum, obiceiul este să scriem sau să ne exprimăm în baza experiențelor sau a convingerilor proprii, iar eu… eu am decis de ceva vreme că renunț la nevoia de a convinge, mai ales acolo unde concluziile sunt deja trase.

Familia mea este credincioasă și inchisă. Femeile din familia mea poartă hijab, dar mie nu mi-au impus niciodată nici ce să port, nici ce să gândesc, nici ce să exprim, nu m-au lăsat să aștept pe o bordură în timp ce ei mâncau în restaurant, nu mi-au restricționat, ba chiar mi-au încurajat, parcursul la studii, nu m-au ascuns și, cel mai important, nu mi-au trasat niciodată limite. Nu, nu suntem fundamentaliști, nu suntem islamiști, nu suntem teroriști, nu suntem nici habotnici. La naiba, noi nu doar că nu facem rău, da’ ne și implicăm ca proștii oricând și oriunde ni se solicită ajutorul! Defect de educație: să-ți pese și de cel de lângă tine! E mai simplu să-l protejezi decât să-l transformi în scut și’n termen scurt să devii următoarea tintă.

Ca s-o scurtez, înșir pe scurt din experiența mea de viață în România.

Copil fiind, am purtat tot timpul cerneala neuscată a unei ștampile: arăboaica/fata lu’ arabu’. La ziua mea, adesea, nu venea niciun prieten român. Ecuația era simplă: “nu te duci, că nu ne permitem să-i luăm cadou arăboaicei!”. De fapt, am înțeles mult mai târziu că eu nu aveam prieteni români, doar ghinionul de a cunoaște niște copii obligați să simuleze prietenia pentru te miri ce.

Am crescut și am început să înțeleg că cerneala ștampilei începea să se întindă, să murdărească și să doară din ce în ce mai mult. Se imprimase deja în piele.

Ce a mai fost la îndemâna romanului, complet străin, să spună despre mine? Ah! Da! Nu, nu sunt nici pe departe o sublimă idioată, mutilată genital și ținută ascunsă, nu a încercat nimeni să mă căsătorească minoră și nici cu forța.

Înainte, în offline, era ceva mai multă abținere. Nu’s nici cea mai scundă, nici cea mai firavă din curtea școlii. Nici privirea n-o am cea mai gingașă când sunt între străini. Nu i-am inspirat niciodată pe oameni că și-ar putea permite să mă jignească în față. Așa că o făceau tot timpul în spatele-mi suficient de lat, că deh, handbal. Deci mai aveam și mână grea.

Au căzut gemenii și m-am trezit ascunsă o perioadă. N-am procesat nimic atunci. Că n-aveam ce. Oameni care și-au hrănit familiile pentru că arabu’ le-a pus mâncare pe masă, oameni către trăiau pentru că arabu’ le-a facilitat intervenții medicale, oameni care… oameni care în azi-ul ăla îl căutau să se răzbune. Pentru ce? Pentru că brusc eram teroriști care uite ce am făcut în America! Noi! Și ăla a fost doar un alt început. Mai aprig și mai rău decât tot ce cunoscusem că se poate trăi până atunci.

Apoi a apărut bucuria universală intitulată facebook. Locul unde, toți micii și nimicii și-au putut etala în voie și în liniște incultura, frustrările, răutatea și vocabularul, așa cum le-a venit la îndemână.

Sigur că am prieteni foarte buni, chiar dacă niciunul cu rădăcini, măcar tangente, în copilărie sau adolescență. Sunt musulmani, sunt creștini, sunt catolici, sunt budiști, sunt agnostici sau pur și simplu sunt.

Una dintre cele mai bune prietene e evreică. Am comentat la un moment dat pe o postare la ea și din nimic s-a ițit unu’ să mă înjure. Doar așa, că îi suna numele meu cumva și s-a gândit că arabii și evreii se luptă de când lumea, iar asta era ocazia lui să meargă la război. A mea îi explică frumos că noi ne placem și el conchide: “atunci mă piș pe amândouă!”. Am râs zgomotos. Adică… mno.

Oricând deranjează ce scriu sunt trimisă “la mine acasă”, se presupune că sunt (musai) o curvă săracă, măritată pentru bani cu un arab (vorbesc prea bine română ca să fie altfel), cineva sigur “știe” că sunt aici ca să nu fiu abuzată, vândută sau ca să nu fac cărămizi din balegă la marginea străzii în “arabia”. Dacă nu’s teroristă, sigur sunt țigancă. Și cine nu știe că, musulman sau țigan, sigur nu ești și român?

Conceptual, toată lumea iese la masă cu toată lumea. Nu mă deranjează să răspund unei invitații chiar dacă nu știu cine o să ocupe restul de scaune în jurul mesei. Undeva în Europa se întâmplase un atentat. La masă, din senin, un om destul de apropiat răcnește’n gura mare: “să moară toți arabii! În chinuri groaznice! I-aș rade de pe fața pământului!” și s-a făcut liniște. Un amic încearca subtil, apoi cu mai puțină grijă, să-i spună creaturii că io’s fix lângă ea. “Ah, păi tu nu!” “Eu nu’s parte din toți?” “Nu, tu ești altfel” “Dar familia mea? Prietenii mei? “Uhmm, nici ei!” “intelegi măcar că, și dacă mă cruți doar pe mine, “toți” nu mai este valabil?”

S-a terminat cu ea înjurându-mă și dorindu-mi totuși moartea, pentru că i-am cerut pe un ton (poate prea decent și calm) să părăsească masa la care eu o invitasem.

Nu o să neg nicio secundă prezența habotnicilor, a îndobitociților, a islamiștilor care habar nu au de vorbele din Qur’an, ci își duc banala existență pe baza unor interpretări sinistre. Mă bucur doar că nu’s ai mei, CĂ NU SUNTEM TOȚI LA FEL.

Apoi m-am trezit tinta unei forme noi – extremismul femeilor occidentale (a unora dintre ele), care aderă peste noapte la islam. Ignor aproape săptămânal amenințările cu moartea primite de la românce adunate în tot felul de grupuri de “surori” islamiste pentru că, erezie!, greșesc având prieteni nonmusulmani. Acuma’, na! tot public mi s-a declarat ura și antipatia (ba m-ar și lovi de ar putea) și de către o femeie non-musulmană, aparent educată, pentru că o irită “perfecțiunea” în care i se pare că pozez – i-am propus sa ne vedem. Nu că’s vreo demnă urmașă de Cichicean, dar mi-am dorit să mă uit în ochii unui om care nu știe nimic despre tine, dar… te-ar lovi. Acum, na, nici nu-ți imagina că aș’ fi întins sau întors obrazu’. Ne-am și văzut ulterior la un eveniment. A lăsat privirea în jos și m-a evitat jenată. Adică… iaca! Limitarea, răutatea și extremismul nu vin cu religia sau cu lipsa ei. Sunt doar parte din noi și așteaptă cuminți ocazia de a fi manifestate.

Extreme sunt în toate lumile și în toate religiile. Generalizarea îmi face rău. Și mie, și celor din jur.

Nu toți bărbații sunt măgari, pentru că ai fost înșelată de unul. Nu toate femeile unei familii sunt curve, pentru că una asta a ales să facă cu viața ei. Nu tot neamul e format din criminali, pentru că unul a făcut un accident de mașină. Nici “majoritatea”. Unii fac, unii spun, unii sunt. Și mai ales, nu-mi spune cu cine te însotești, ca să știu cine ești… pentru că pot și vreau să te descopăr singură. Și am convingerea că nici calitățile, nici defectele prietenilor tăi, nu vor vorbi pentru tine.

Deci, mno, cum ar zice un prieten d’al meu: mai ușor cu pianu’ pe scări! Fă un pas în spate și privește tot tabloul dacă vrei să înțelegi mesajul. Dacă te concentrezi doar pe o bucățică, s-ar putea să-ți scape evidentul.

Pentru că, Da, cumva tot timpul vom poza din unghiul care ni se pare că ne avantajează cel mai mult, ne vom privi în geam, pentru că estompează imperfecțiunile pe care ni le arată oglinda.

Am acceptat să-mi aștern gândurile doar pentru că m-a obosit lupta permanentă de a explica celor mulți, că eu nu’s un procent din statistica lor. Eu chiar sunt un om fericit. Atât cât pot înțelege eu din fericire.

Dacă vrei să nu argumentăm pentru că ar trebui să ne raportăm la cifre, nu uita că statistic și tu intri sub incidența graficelor care nu atestă calitati deosebite, doar pentru ca ești român și pentru că percepția este că “marea majoritate” (mă ucide lent de câte ori aud construcția asta) este așa. Ah, dar stai! Româncă sunt și eu!

În final, cu toată infatuarea cu care am fost creditată și de care n-am de gând să mă dezic, îți amintesc că:

Îți place shaworma (deși o mănânci p’aia turcească, a noastră nu se face în Ro), alegi năut, cauți hummus, citești literatură arabă (câteodată și fără să știi), mănânci baclawa, îți plac piramidele, ai vrea să vezi Petra și tânjești la un hashtag “mydubai”, ne folosești până și cifrele, vorba aia. Deci, de ce ne-ai vrea pe toți morți? Și mai ales cum? Ești conștient că suntem aproape la paritate creștini și musulmani? Suntem totuși peste 1,8 miliarde de musulmani. Statistic, aproape 24% din populația lumii. Nu crezi că, dacă eram măcar 10% fundamentaliști, tu n-ai fi avut șansa să-mi citești azi gândurile așternute aici?

Mă cunosc bine. Nu’s nici pe departe un om simplu de gestionat, sunt impulsivă și agresivă până la Bătrân și înapoi atunci când mă calci pe suflet sau dacă îi rănești p’ai mei. Și totusi, de cele mai multe ori mă abțin. Încerc să înțeleg motivele din spate. Încerc să empatizez cu frustrările oamenilor. Le caut scuze după ce mă atacă.

De ce argumentele la îndemană sunt, de cele mai multe ori, insultele? De ce îți e mai simplu să înjuri tenisul în timp ce asiști la un meci de fotbal? De ce simți nevoia să te abați, să spui o răutate, gratuită de cele mai multe ori, să arăți așchia din ochiul altuia, să mai faci o vânătaie pe o piele deja bătătorită? Da! am o răbdare bolnăvicioasă și o consecvență uluitoare în a irita omul până s-ar arunca de pe casă. Dar niciodată cu hulă și nici cu vorbe de ocară. Am învățat să am răbdare, să adun informații, să verific. Bunicii mei au fost ucisi de evrei. Unul dintre nepoți a murit într-un atentat făcut de un evreu. Prietena mea – bucată de suflet – este evreică. Eu nu zic niciodată că voi toți faceți și dregeți. Motivu-i simplu și anost: NU vă cunosc pe toți! Nici nu-mi doresc măcar.

Control. Niciodată n-am reușit să înțeleg sau să mă împrietenesc cu incertitudinea, nici cu hazardul. Cumva, m-am convins în urmă cu multă vreme că ăsta-i rolul meu, să am control absolut. În ce fac, unde mă duc, la ce particip, cu cine vorbesc, cu cine mă văd, cum mă raportez la ceilalți, cum se raportează ei la mine și mai ales în cât, cum, când și ce simt pentru oameni.

Da, știu! Sună creepy (merge și crappy) și complet nefiresc. Cumva însă, cu mici excepții, a fost bine așa. Pentru mine, pentru liniștea mea, pentru ceilalți, chiar și atunci când și-au dat seama mult mai târziu.

Nu uita să fii OM, omule! Că, zău, că nu mai am răbdare cu tine. Îmi tot ceri și uiți păcatului să-mi și oferi…

credit foto: Jamilla Azazi