Mi-am zis să fac un exercițiu de imaginație pentru nostalgicii după vremurile când „era mai bine”. Nu de alta, dar unii nici măcar nu știu cam cum erau sărbătorile de iarnă pe vremea epocii de aur, iar alții se prefac c-au uitat.

În primul rând (știu c-o să vină ca o lovitură), dar n-ar fi exitat nicio mini-vacanță. Și ieri, și azi, și mâine, și poimâine, ar fi fost zile lucrătoare. Și nu doar anul ăsta, în fiecare an ar fi fost la fel, pentru că, să vezi ce, comuniștii nu sărbătoreau nașterea Domnului niciodată. Așa că singura șansă pentru vreo zi liberă era să pice Crăciunul duminca. Da, da, doar duminica, pentru că sâmbăta se lucra normal. Comunismul nu se construia cu zile libere, boss.

Moș Crăciun s-ar fi numit Moș Gerilă. Un nume care poate ar fi fost haios, dacă moșu ăsta Gerilă n-ar fi fost mai sărac decât o prostituată obeză ieșită la pensie.

Știți voi supermarketurile care gem de lume începând cu două săptămâni înainte de Crăciun? Coșurile alea pline ochi cu cele cuvenite pentru masa de Crăciun? Well, nimic din toate astea nu exista pe vremea aia. Prin urmare, fiecare făcea rost cum putea de cele cuvenite. Și, de cele mai multe ori, nu putea.

Banane? Cele mai mari șanse erau să treacă și Crăciunul, și Revelionul, și Paștele Cailor, și să nu le vezi cum arată. Dacă erai extrem de norocos, făceai rost de niște banane amărâte, verzi de ți se strepezeau dinții doar când le miroseai. Știu, acum e cool și trendy să mănânci bananele necoapte, dar pe vremea aia nu existau hipsteri. În rarele ocazii când mai apărea cu așa ceva prin casă, mama le învelea în ziare și le punea pe dulap să se coacă. De fiecare dată le furam și le mâncam așa, verzi, de găsea săraca femeie numai ziarele goale. Și-am zis “în rarele ocazii” pentru că în decembrie 89 se făcuseră măcar trei ani de când nu mai văzusem vreo banană la față.

Portocale? D-astea se mai găseau. Partea proastă e că se terminau în maximum juma’ de oră după ce băgau la alimentară. Si, crede-mă, n-ai fi vrut să fii acolo când câteva sute de oameni își dadeau în cap, la propriu, pentru două-trei kile de portocale. Nu se vindeau mai multe, de persoană, ca s-ajungă la toată lumea. N-ajungeau.

Cozonaci? Sigur că da. Cu condiția să fi fost suficient de prevăzător și să-ți păstrezi neatinse rațiile de făină, ouă, unt și zahăr încă de prin septembrie-octombrie. Cât despre nucă, rahat sau cacao, stai liniștit, n-aveai ce să pătrezi pentru că nu se găseau. Gen, deloc.

Orice alt fel de dulciuri? Mă faceți să râd. Nu, nu se găsea nimic care să semene măcar a ciocolată, bomboane, prăjituri, sau orice altceva ce azi se consumă în cantități impresionante.

Sarmale? Piftie? Friptură? Hmm, dacă nu erai printre norocoșii care aveau o pilă pe undeva pe unde măcar se mai auzise că pe planeta asta există și un aliment numit „carne”, n-aveai nicio șansă să vezi sarmale pe masa de Crăciun. Dap, porcii cărați în portbagajele mașinilor, pe ascuns, nu sunt o legendă, au existat real. Doar că, dacă nu cunoșteai pe cine trebuie, nu aveai de unde să iei porcii ăia. Și, în general, nu aveai de unde să iei nimic ce semăna a carne, fie ea de pui de vită sau de marmotă. Așa că ori mâncai răbdări prăjite, ori cunoșteai pe cineva bine pus în sistemul de aprovizionare publică. Desigur, mai puteai să ai o mătușa la țară sau vreo rudă cu acces la Casa de Comenzi. Dar pentru ăștia din urmă, articolul ăsta e o minciună ordinară, pentru ei Crăciunul chiar semăna a Crăciun.

Brazi? Ăștia se găseau, doar că erau… molizi. N-am văzut în viața mea niște chestii mai sfrijite și golașe decât „brazii” de Crăciun de pe vremea aia. Practic, aveam în fața blocului vreo 10 brazi care arătau mai bine decât orice ai fi găsit de cumpărat. Doar că ar fi fost oarecum ciudat să-l împodobești pe unul dintre ei.

Cadouri? Dacă n-aveai pe cineva „afară” să-ți trimită ceva ce măcar să semene a cadou de Crăciun rezonabil, în comerțul socialist de stat ai fi găsit numai porcării pe care niciun cetătean sănătos de cap nu le-ar mai pune azi sub un brad de Crăciun.

Emisiuni la tv? Păi tocmai ce-am stabilit că 24, 25 și 26 decembrie erau zile lucrătoare normale. Iar în zilele de genul ăsta, programul la tv era standard: două ore pe zi, seara, de la 20.00 la 22.00. Toate cele 120 de minute fiind dedicate partidului, conducătorului său iubit, și mărețelor realizări ale comunismului. No joke, dacă ai impresia ca bat câmpii, întreabă orice cetătean din jurul tău care a trecut de vârsta de 40 de ani.

Mno, mai vreți? Că mai am. Toate cele de mai sus sunt doar clișeele clasice, sunt cele fără de care azi nici n-ai simți c-a venit Crăciunul. Dar puteți să fiți convinși că nu exista NIMIC din tot ceea ce azi considerăm a fi lucruri normale în perioada sărbătorilor. Nu zic, om fi și acum săraci, dar în „epoca de aur” eram atât de săraci că mi se strânge carnea pe mine doar când îmi amintesc.

Și-acum să-i aud pe nostalgici cum îmi explică despre „locurile de muncă sigure” și despre cum construia Ceaușescu autostrăzi. De Crăciun, desigur.

sursa foto