Pe vremea “ailaltă” nu se găseau bomboane de pom. Dacă totuşi aveai norocul porcesc să cumperi aşa ceva de pe undeva, ultimul lucru pe care l-ai fi făcut ar fi fost să le mânânci. Nu, frate, le atârnai frumuşel în brad şi în ianuarie, când îl aruncai, le strângeai cu grija și le puneai la păstrare ca să le mai folosești și la anu’.

Da, da, vorbesc serios, dacă eşti din “generaţia Facebook” şi ai impresia că aberez, aruncă o întrebare către tipul ăla care-ţi dă banii de ieşit in oraş. Nu te uia ca viţelul la poarta nouă, despre tac-tu vorbesc, întreabă-l pe el ca să vezi că nu fabulez.

Revenind. Ai mei produseseră şi ei de pe undeva nişte bomboane d-astea de pom. Le am şi acum în faţa ochilor, fără ambalaj, li se vedea direct ciocolata veche și crăpată, aveau formă de stea şi erau măricele, cam cât podul palmei. Evident, aplicau şi ei metoda descrisă mai sus. După ce strângeau bradul, puneau bomboanele în cutia cu globuri ca să le poată refolosi cu succes anul următor. Şi a tot ţinut şmecheria asta cu refolositul vreo câţiva ani, până m-am milotivit de ei și i-am scăpat de chin. Mă rog, cred c-a avut oareșcare importanță și faptul că în spatiul carpato-danuibano-pontic deja nu se mai găsea pe nicăieri ceva care măcar să semene a ciocolată.

Prin urmare, într-o după-amiază în care mi-aş fi tăiat o mână pentru ceva care macar să aducă a ciocolată, am avut o revelaţie, o idee genială, apărută parcă de nicăieri, ca toate marile idei ale omenirii. În sensul că mi-am adus aminte de cutia cu globuri şi de bomboanele de pom care-şi făceau veacul în ea, așteptănd Crăciunul. Vă jur, parcă am auzit cântând coruri de îngeri. Treizeci de secunde mai târziu deja eram cocoțat pe-un scaun (cutia era undeva sus pe o debara), o extrăsesem pe prima şi mă pregăteam s-o savurez. Mă rog, s-a dovedit că asta cu “savuratul” a fost o socoteală un pic cam hazardată.

Ştiți, și pe vremea aia bomboanele de pom aveau umplutură. O chestie albă, un fel de zahăr glazurat, cum mai vezi şi la cele din zilele noastre. Dăcăt că, având deja câţiva ani buni vechime, şmecheria aia din interior era acum de consistenţa cimentului. Nu glumesc deloc. Pur si simplu era imposibil să muşti din ea oricât ai fi încercat. Ați putea crede că chestia asta m-a făcut să mă las păgubaș, dar v-ați înșela amarnic. Hotărât și plin de voință, mai ceva decât un alergător kenyan la maraton, am descoperit că dacă le molfăi cale de 30-40 de minute, încep să se înmoaie şi să poţi să le rozi uşor-uşor. Ceea ce era mai mult decât perfect, doar nu mă grăbeam nicăieri.

Ca să concluzionăm, că azi n-are lumea timp de povești, le-am mâncat pe toate. Evident, nu în aceeaşi zi. Oricât mi-aș fi dorit, ar fi fost imposibil, n-aș fi avut cum, fizic. Păi dura mai mult de o oră să termini de ros la una singură, iar în cutie erau măcar vreo douăj’ de bucăţi. Trebuia sa mai şi dorm. Dar într-o săptămână, cel mult, am lichidat tot, s-a vindecat și locul.

Mno, ce voiam să spun, ar fi trebuit să le vedeţi feţele alor mei când a venit Crăciunul şi s-au pus pe împodobit bradul. Nici în ziua de azi nu știe mama unde-au dispărut bomboanele alea. Iar pe mine, singurul potențial suspect, n-aveau cum să mă bănuiască de nimic, doar nu eram nebun să mănânc niște porcării carea aveau deja câțiva ani de zile. Well…